Deci haideţi să vedem:

Cuvântul “har” din limba română aşa cum apare el în Biblie vine din grecescul: “charis” care înseamnă: graţie, dulceaţă, farmec, favoare sau bunătate nemeritată şi se referă la a primi ceva fără să meriţi, fără să o obţii prin eforturi sau realizări proprii, se mai poate referi la graţiere sau iertare nemeritată. Iar în ebraică este cuvântul: “heşed”, care este tradus prin: bunătate, bunăvoinţă, favoare (Estera 2:9,17; 2Samuel 2:5; 9:1,3; Psalmul 25:6,7). Un pasaj biblic care evidenţiază ce este harul este cel din Romani 6:23 unde se spune: Fiindcă plata (opsonia) păcatului este moartea, dar darul harului (charisma) lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus”. Astfel plata în greacă “opsonia” înseamnă literalmente soldă, acest cuvânt se folosea la plata pe care o primeau soldaţii adică salariu regulat, în contrast “charisma” care era un dar primit din bunăvoinţa Stăpânului de pildă ca atunci când un soldat primeşte ca primă o sumă suplimentară ce depinde în întregime de favoarea (harul) Stăpânului. Pentru a înţelege şi mai bine harul vom apela la două ilustrări pe care le-a dat Domnul Isus. Prima care este şi foarte scurtă însă exprimă bine harul apare în Luca 7:41,42 unde se spune: “Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. Fiindcă nu aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi…”Observăm din această pildă dispoziţia cămătarului care îl reprezintă pe Dumnezeu de a ierta fără ca datornicii să fi făcut ceva pentru a merita această iertare, în plus cu siguranţă că datornicii au recunoscut neputinţa lor de aşi plăti datoriile, astfel au fost iertaţi prin har adică fără merite, această pildă o vom dezbate mai pe larg mai târziu. Astfel ideea prezentă în mintea multor oameni că oamenii vor fi iertaţi după câte fapte bune fac, astfel dacă fac mai multe fapte bune decât rele la judecată vor primi viaţa veşnică, iar dacă dimpotrivă au făcut mai multe fapte rele decât bune vor merge în pierzare veşnică este falsă, acest principiu poate se aplică în vechiul legământ şi la judecata finală, dar el nu se aplică la creştini, adică de la moartea lui Cristos încoace, vedem din pildă că datornicii nu au avut nimic să-i ofere cămătarului şi au fost iertaţi din bunătate nemeritată. Atunci înţelegem că Dumnezeu întreabă mereu: Unde pot să iert ceva ? Unde pot să-mi pun în aplicare harul ? Unde pot vindeca şi ajuta ? Dorinţa şi disponibilitatea lui Dumnezeu sunt mereu prezente şi nu este legată de cât de spirituali suntem, însă îndurarea lui devine activă când recunoaştem că nu putem nimic fără harul său, de fapt harul Lui este un scut care ne fereşte de toate atacurile celui rău şi ne întăreşte (Psalmul 5:12; Evrei 13:9). În plus harul nu numai iartă, ci el dăruieşte cadouri pe care noi nu le merităm, şi pe care noi nu le putem plăti şi nu avem voie să le plătim, tot ce ne dă Dumnezeu este har, cine combină harul cu merite personale stinge harul. Dumnezeu dătătorul harului ştie exact de ce daruri avem nevoie şi ne oferă binefacerile sale într-o anumită succesiune în raport cu gradul nostru de maturitate spirituală, după cum urmează: 1. Darul salvării şi al vieţii veşnice; 2. Transformarea caracterului prin sfinţire; 3. Vindecare sufletească şi poate trupească; 4. Bunăstare socială; 5. Binecuvântare materială. Dumnezeu reţine uneori darurile sale deoarece nu suntem capabili să le administrăm, poate ne-ar îngreuna sau îngâmfa (comp. cu 1Timotei 3:6).

O altă parabolă care reliefează bine harul lui Dumnezeu este cea despre Fiul risipitor consemnată în Luca 15:11-32 , aici se relatează despre un fiu care a cerut de la Tatăl său partea sa de moştenire, iar după ce a primit-o a plecat într-o ţară îndepărtată unde a risipit toată moştenirea câştigată cu trudă de Tatăl său, trăind în destrăbălare. După aceea a început să ducă lipsă şi a fost pus într-o poziţie dezonorantă de porcar pentru aşi câştiga existenţa. Văzând starea lui umilitoare şi de sărăcie, căci suferea de foame, dorind să se sature cu mâncarea ce o mâncau porcii şi-a venit în fire dându-şi seama de păcatul lui, şi s-a gândit să se întoarcă la Tatăl lui. Cu siguranţă din cauza atitudinii manifestate faţă de Tatăl său, prin faptul că şi-a risipit averea, a dispreţuit privilegiu şi poziţia din casa Tatălui şi a desconsiderat educaţia pe care a primit-o, fiul risipitor nu merita să mai fie reprimit. Cu toate acestea Tatăl la primit cu toată iubirea, ba chiar l-a aşteptat întâmpinându-l cu dragoste, îmbrăţişându-l şi acoperindu-l cu sărutări. Ba mai mult i-a dat îmbrăcăminte şi încălţăminte scumpă, a dat un ospăţ în cinstea reîntoarcerii lui arătând astfel că-l primeşte nu ca sclav ci cu toate drepturile de mai înainte. Acesta este harul, să iubeşti ceea ce nu merită iubit, să ierţi pe cineva care nu poate să-şi răscumpere greşala prin contra servicii. Această pildă ilustrează bine căderea omului în păcat şi salvarea lui prin harul lui Dumnezeu. Pentru a înţelege cât de mult avem nevoie de harul lui Dumnezeu şi de ce avem nevoie de el, în primul rând să vedem natura omului şi păcatul.

Omul a fost creat perfect (Deuteronomul 32:4), fiind coroana creaţiunii lui Dumnezeu, şi o fiinţă superioară faţă de animale (Matei 6:26), deoarece am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26,27), fiind astfel înzestraţi cu calităţi morale şi spirituale (Coloseni 3:10), ceea ce animalele nu au. Oamenii au fost înzestraţi cu voinţă liberă astfel ei puteau alege liber binele sau răul (Geneza 2:16,17; Deuteronomul 30:19), deoarece Dumnezeu doreşte o slujire care să fie de bunăvoie nu robotică (Iosua 24:15). Astfel primii noştri părinţi Adam şi Eva aveau totul la dispoziţie, aveau o grădină, un paradis şi nu duceau lipsă de nimic, cu o singură interdicţie pomul cunoştinţei binelui şi răului care simboliza suveranitatea lui Dumnezeu (Geneza 2:8-24). Din păcate ei au ales neascultarea adică păcatul care a dus la consecinţe dezastruoase (Ecleziast 7:29; Geneza 3:1-19). Una din consecinţele cele mai dramatice ale păcatului este descrisă în Romani 5:12, şi anume că păcatul duce la moarte şi că acesta sa transmis urmaşilor lui Adam şi al Evei. Astfel păcatul a dus pe oameni într-o stare de degradare spirituală, morală şi fizică care atrage după sine, despărţirea de Dumnezeu, boala, bătrâneţea şi moartea. Este demn de reţinut că nu numai am moştenit păcatul, ci de multe ori am dat curs păcatului când puteam să ne stăpânim (Efeseni 2:1-3). Având în vedere această situaţie fără ieşire din punct de vedere uman, Dumnezeu în harul lui a intervenit pentru a ne salva din păcat şi moarte, El a făcut aceasta trimiţându-l pe fiul său Isus Cristos care a luat asupra sa toate păcatele noastre şi a murit astfel în locul nostru, astfel moartea sa de jertfă a făcut posibilă răscumpărarea omenirii (Romani 5:15-19; Isaia 53:4,5,8; Marcu 10:45). Această jertfă de ispăşire este manifestarea harului lui Dumnezeu (Efeseni 1:6; 2:7), dar cum putem să intrăm sub incidenţa harului şi a jertfei lui Cristos?

În primul rând pentru a primi harul lui Dumnezeu noi trebuie să-l cunoaştem pentru ca apoi să poată fi luat prin credinţă, acest lucru este subliniat bine în textul din Coloseni 1:5,6 unde se precizează: “…aţi auzit şi aţi cunoscut harul lui Dumnezeu, în adevăr.” În acest text se face o legătură indisolubilă între cunoaştere prin auzirea adevărului şi obţinerea harului, care exprimă caracterul lui Dumnezeu şi are o legătură de conţinut cu cunoaşterea lui Cristos (Ioan 1:16,17; Romani 3:24). Pentru a înţelege mai bine să facem o ilustrare: închipuie-ţi că stai pe o bancă în parc şi vezi pe jos în jurul tău bucăţi de hârtii împrăştiate, probabil eşti nepăsător faţă de ele sau poate chiar ai un sentiment de repulsie faţă de această dezordine, însă când te uiţi mai bine acele bucăţi de hârtie nu sunt simple hârtii, ci bancnote de mare valoare, în momentul când conştientizezi sari ca ars şi începi să le aduni, tot aşa este cu harul lui Dumnezeu cunoştinţa despre har duce la luarea harului, de aceea trebuie să vedem ce ne spune Biblia despre har pentru a-l cunoaşte şi astfel a-l apuca.

Este clar că harul lui Dumnezeu manifestat prin Cristos nu îl putem primi prin propriile noastre eforturi, realizări sau fapte bune, căci atunci harul nu ar mai fi favoare nemeritată ci favoare meritată (Romani 4:2-4; 11:6). Astfel Scripturile precizează clar acest lucru prin cuvintele din Efeseni 2:8,9: “Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: NU PRIN FAPTE, ca să nu se laude nimeni.” Observăm din text că harul nu-l putem obţine prin faptele noastre ci este ceva ce primim în dar fără ca să merităm, deoarece Dumnezeu ne iubeşte foarte mult şi într-un mod altruist, dorind încontinuu să ne ofere cadouri nemeritate (Iacov 1:16,17). Harul este pentru toţi oamenii, indiferent de naţiune, sex, vârstă, stare socială, etc. (Tit 2:11; Romani 3:22-24). Pentru a primi harul trebuie să ai în vedere următoarele lucruri:

• În primul rând să recunoşti că eşti păcătos, că nu poţi să te salvezi prin propriile tale eforturi sau fapte bune, tu nu poţi cu nici un chip să-ţi plăteşti răscumpărarea (Psalmul 49:7-9). De aceea Dumnezeu nu poate să salveze pe cineva care nu se consideră păcătos, adică nelegiuit şi netrebnic, după cum se spune în Romani 3:10-12 :”…Nu este nici un om drept, nici unul măcar…Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici …”,astfel avem nevoie de iertare, de un salvator, şi acesta este Isus Cristos.
• Prin credinţa în jertfa lui putem fi salvaţi şi declaraţi drepţi, după cum se subliniază în Romani 3:21-25:”Dar acum s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu…,prin credinţa în Isus Cristos, către toţi şi peste toţi cei care cred: nu este nici o deosebire; căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi fără plată, prin harul său (bunătatea sa nemeritată NW), prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El, Dumnezeu l-a rânduit să fie ispăşire prin credinţa în sângele lui…”. Astfel exercitarea credinţei în Isus Cristos este singurul mod de a obţine harul, de fapt Domnul Isus este dreptul tuturor la har căci jertfa lui este completă, deci nu putem să ne completăm îndreptăţirea cu faptele noastre, căci suntem declaraţi drepţi fără plată DOAR prin harul jertfei lui Cristos, de aceea între har şi credinţă este o legătură indisolubilă (Romani 4:16).
• Însă, ca o expresie a credinţei noastre, noi trebuie să ne căim din inimă cu sinceritate, adică să ne pară rău de faptele noastre rele pe care le-am comis, să le regretăm, să ne schimbăm modul de a gândi faţă de păcat (Fapte 26:20) şi să ne mărturisim păcatele lui Dumnezeu Tatăl, cerându-ne iertare de la El prin Domnul nostru Isus care este mijlocitor la Tatăl (Fapte 3:21;1Ioan 2:1,2). Căinţa adevărată vine ca urmare a conştientizării noastre ca fiinţe corupte şi neputincioase în faţa păcatului, ca urmare a faptului că nu avem merite, şi chiar faptele noastre cele mai bune sunt imperfecte, căci nu poate dintr-o fiinţă necurată să iasă fapte curate şi perfecte (Iov 14:4), de aceea faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită înaintea lui Dumnezeu (Isaia 64:4), de aceea pentru a ne căii sincer avem nevoie de smerenie. După aceea, bineînţeles, nu vom mai practica ceea ce este rău, abandonând orice conduită păcătoasă, arătând astfel că ne-am căit cu adevărat, şi Dumnezeu ne va ajuta prin puterea sa în această privinţă (Proverbe 28:13;1 Petru 5:10).
• Un alt efect al credinţei noastre şi al căinţei este ascultarea (Ioan 3:36; 14:15), astfel în accepţiunea Bibliei cine nu ascultă nu a primit harul lui Dumnezeu, de ce? Răspunsul îl găsim în parabola din Luca 7:41-47 la care am făcut referire în parte la începutul acestui material, aici se prezintă următorul principiu pe care îl vom parafraza: <cui I se iartă puţin iubeşte puţin, iar cui I se iartă mult iubeşte mult>; deci cine a primit harul adică a fost iertat, iubeşte pe Dumnezeu, iar iubirea se manifestă prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu (Ioan 14:15; 1Ioan 5:3), prin urmare primeşti harul (acest cadou extraordinar) acesta produce în tine recunoştinţă, apreciere, care te duce la ascultare.
• Următorul pas pentru a intra în harul lui Cristos şi care derivă din ascultare este botezul în apă care este o scufundare completă în apă şi nu doar stropire care se face în numele lui Isus Cristos mediatorul Noului Legământ, această formulare este formularea apostolică (Fapte 2:38; 8:16; 10:44; 19:5; Romani 6:2; 1Corinteni 1:12,13; Galateni 3:27). Botezul în apă este un simbol al căinţei şi iertării păcatelor (Fapte 2:38), al morţii faţă de păcat şi învierii la o viaţă nouă pentru Dumnezeu (Romani 6:2,3,11; Coloseni 2:12), el reprezintă îmbrăcarea noastră cu Cristos (Galateni 3:27), şi cererea fierbinte faţă de Dumnezeu pentru dedicarea vieţii noastre lui (1Petru 3:21). Botezul se poate face doar la o vârstă în care poţi înţelege ce este căinţa ascultarea şi dedicarea şi deci nu poate fi făcut de copiii mici (Fapte 8:12). Dacă Dumnezeu vede că ne-am dedicat sincer va răspunde la cererea noastră botezându-ne cu Duhul Sfânt, fie înainte sau după botezul în apă (Fapte 8:15,16; 10:47), el vine ca urmare a credinţei noastre şi a-l primirii Cuvântului (Efeseni 1:13), şi a-l căinţei noastre smerite (Fapte 2:38,39). Botezul cu Duhul Sfânt este primirea Duhului ca avans al moştenirii cereşti, ca pecete, ca ungere (Efeseni 1:13,14; Evrei 6:4,5; 2Corinteni 1:21,22), aceasta mai înseamnă înfierea ta ca fiu al lui Dumnezeu (Romani 8:14-17), atunci devii mădular din trupul lui Cristos (1Corinteni 12:12,13). Acesta este o manifestarea a harului, căci atunci simţi bunătatea insondabilă a lui Cristos, atunci simţi dragostea lui Dumnezeu în inima ta din plin (Romani 5:5). Cel care a fost botezat cu Duhul Sfânt se poate observa din comportamentul lui care în general reflectă roadele Spiritului având astfel o mare putere de a nu practica păcatul (Galateni 5:22,23; 1Ioan 3:7-10). În timp ce botezul în apă este o imagine a înnoirii, botezul cu Duhul Sfânt este literalmente înnoirea mentalităţii şi personalităţii acelei persoane (Romani 8:13; Galateni 2:20; 4:24,25). Astfel acea persoană se naşte din nou, devenind o făptură nouă (2Corinteni 5:17), creată după chipul lui Cristos, care va produce fapte bune după cum se spune în Efeseni 2:10: “Căci noi suntem lucrarea lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte, ca să umblăm în ele.” Deci credinciosul face fapte bune după ce a fost salvat, devenind o creaţie în Cristos şi nu înainte de a deveni o creaţie nouă, şi nu face fapte bune pentru a fi salvat, căci salvarea o primeşte în dar ca favoare ne meritată ci face fapte bune pentru că este salvat din recunoştinţă (2Timotei 1:9; Tit 3:5), de aceea este bine ca toate acţiunile noastre să fie un rezultat al primirii harului.

Până aici am văzut câţiva paşi pe care trebuie să-I facă cineva pentru a primi harul lui Dumnezeu, însă poate cineva sar întreba: Dacă harul este favoare nemeritată, dacă este un cadou pe care îl primeşti fără să-l meriţi, atunci de ce trebuie să exercităm credinţă, să ne căim de păcate, să ascultăm, să ne botezăm? Pentru a răspunde la această întrebare voi utiliza o ilustrare: undele radio se propagă peste tot însă ca să beneficiezi de ele pentru a asculta un post de radio trebuie să ai un aparat şi să fi pe frecvenţa respectivă, în mod asemănător harul lui Iehova Dumnezeu se răspândeşte peste tot şi se revarsă faţă de toţi oamenii (Psalmul 145:9), dar din păcate doar unii îl captează, doar acei care îl cunosc în adevăr, cred în el şi îl lasă să rodească în ei fapte bune, căci cei ce opresc rodul lui şi anume sfinţirea îl pierd şi pe el. De fapt însuşi harul ne îmboldeşte la credinţă, la căinţă şi ascultare (Romani 12:3; 2:4), şi este astfel o interacţiune, harul duce la credinţă, iar credinţa duce să primim har peste har, şi să creştem în har (Ioan 1:12-17; 2Petru 3:18). Atunci am înţeles cum putem intra sub incidenţa harului lui Dumnezeu, dar să vedem în continuare cum putem rămâne în harul divin? Nu înainte de a aţi pune sincer stimate cititor următoarele întrebări: Eşti ferm convins că nu ai merite în faţa lui Dumnezeu şi că eşti salvat doar prin har ? Ai exercitat credinţă în jertfa lui Isus Cristos ca fiind singura modalitate de a primi harul lui Dumnezeu, sau ai încercat să câştigi bunăvoinţa Tatălui ceresc şi prin faptele tale? Laşi ca harul lui Dumnezeu să producă roade bune în tine, ducând o viaţă de ascultare şi sfinţire? Te-ai botezat în apă la o vârstă când a-I înţeles harul lui Cristos şi îmboldit de acesta, ca un semn al recunoştinţei tale faţă de bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu?

3. Cum putem rămâne în harul lui Dumnezeu?

Din păcate chiar dacă unele religii sau biserici predică salvarea prin har, totuşi de multe ori se cade din har, deoarece se caută păstrarea harului prin fapte, fie din Vechiul Legământ, fie din Noul Legământ. Trebuie să înţelegem din start că nu putem să ne păstrăm în har decât trăind prin har, căci dacă încercăm să ne îndreptăţim prin realizări proprii chiar după ce am fost salvaţi prin har, riscăm să cădem din har (Galateni 2:21; 3:21). Astfel dacă noi încercăm să ne păstrăm în har prin fapte bune atunci harul nu ar mai fi har după cum se precizează în Romani 11:6: Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul nu ar mai fi har.” Astfel harul rămâne har şi după ce l-am primit, el nu devine favoare meritată, ci este tot nemeritată, să ilustrăm: Un tânăr îi cumpără logodnicei sale un inel, dar îi spune ţi-l dau dacă faci curăţenie prin casă, sapi în grădină, faci de mâncare, etc. Atunci acest inel nu ar mai fi un dar dat din iubire (har), însă dacă îi dă inelul fără să-I ceară nimic în schimb, nici un serviciu, acesta ar fi har, totuşi logodnica lui văzând că are nevoie de ajutor în gospodărie îi sare bucuroasă în ajutor, aceasta ilustrează bine efectul pe care trebuie să-l aibă harul în cel ce l-a primit, însă ce sar întâmpla dacă după ce îşi ajută logodnicul să-I bată apropouri de a-I mai cumpăra ceva pentru că l-a ajutat, oare cum sar simţi El? Aceasta facem noi când credem că putem rămâne în har prin fapte, este ca şi cum am încerca să obţinem cadouri de la Dumnezeu forţându-I mâna prin ceea ce facem noi pentru El, însă deoarece toate cadourile lui Dumnezeu se primesc doar prin har, noi singuri ne lipsim de harul lui, ba mai mult îl jignim ca şi cum I-am spune: Dumnezeule darurile tale nu sunt nemeritate, vezi câte am făcut pentru tine ca să-mi dai ceva. Ba mai mult insulţi jertfa lui Cristos, căci socoteşti că ea nu-I complectă pentru a obţine favoarea lui Dumnezeu, ci că tu mai trebuie să o mai complectezi cu eforturi proprii, ceea ce este fals. Acest spirit de a rămâne în har prin fapte denotă mândrie, căci cum poţi tu crede că o fiinţă necurată să producă fapte absolut curate? Este adevărat pentru a accepta acest lucru că putem rămâne în har doar prin har, este nevoie de umilinţă, este necesar să-l cunoaştem bine pe Dumnezeu şi dragostea sa, deoarece ne vine greu să credem că totul Dumnezeu vrea să ne dea gratuit, trebuind doar să acceptăm acest adevăr, cu siguranţă nu suntem obişnuiţi cu o astfel de bunătate care nu o vedem în lume, poate nici chiar în familiile noastre, de aceea numai cei ce-l cunosc pe Dumnezeu vor primi harul lui şi vor rămâne în el. Poate ne este greu să acceptăm o astfel de învăţătură fie că am fost direcţionaţi greşiţi de învăţăturile religiei noastre, fie ne place să ne lăudăm cu realizările noastre spirituale, cu virtuţile noastre, cu teologia pe care o cunoaştem, poate nu ne lăudăm cu voce tare însă inima noastră este lipită de auto-realizări, însă trăind prin har toate aceste motive de laudă dispar, după cum se spune în 1Corinteni 1:30,31:”pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: <cine se laudă să se laude în DOMNUL>.” Prin urmare orice motiv de laudă este îndepărtat, noi putem rămâne în har acceptând că Cristos este meritul nostru şi factorul care ne menţine în har, de fapt noi trebuie să ne golim de noi înşine pentru a rămâne în har, cu cât ne golim mai mult de eul nostru, de mândria noastră, cu atâta harul locuieşte în noi, de aceea trebuie să murim faţă de noi ca Cristos (harul) să locuiască în noi după cum se spune în Galateni 2:20: “Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine. Nu leapăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos.” Deci simplu spus cheia pentru a rămâne în har este să-l laşi pe Cristos să trăiască în tine, murind faţă de orice tendinţă de îndreptăţire prin lege, prin auto-realizări, iar harul va lucra în noi după cum se spune în Tit 2:11,12:”Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii s-a arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie.” Da într-adevăr harul este un învăţător prin excelenţă, care ne formează după caracterul Domnului nostru Isus Cristos, dându-ne o gândire cumpătată despre noi (Romani 12:3), o dreptate prin Cristos şi o evlavie care nu atrage atenţia asupra noastră, după cum sublinează şi apostolul Pavel când îşi descrie faptele drepte şi evlavioase prin cuvintele: “…Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mult mai mult decât ei toţi (decât toţi apostolii la un loc), dar NU EU, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine”.(1Corinteni 15:9,10). Înainte de a merge mai departe este esenţial să răspundem la întrebarea: de ce majoritatea oamenilor nu trăiesc prin har, având în vedere că harul este atât de minunat, simplu şi bun? Motivul pentru care oamenii nu acceptă harul lui Dumnezeu (pe lângă faptul că mulţi nu îl cunosc), este MÂNDRIA, fie mândria de a accepta că eşti păcătos, corupt şi netrebnic în faţa lui Dumnezeu (Romani 3:9-12,23; Iov 15:16), de pildă o persoană cumsecade care are principii în viaţă, are o trăire în general cinstită îi este greu să accepte că este păcătos, căci El se consideră mai drept ca alţii, şi astfel acesta nu poate primi viaţa veşnică căci Dumnezeu o dă doar prin har celor ce nu o merită şi recunosc lucrul acesta (Romani 6:23). Fie aceea mândrie spiritualizată a meritelor personale prin fapte bune evlavioase, adică lucrarea de predicare a evangheliei, ajutorarea săracilor, sau lucrarea legii pe care o promovează unele religii, ca abţinerea de la anumite alimente, a ţine sabatul sau alte zile de sărbătoare, diferite posturi, etc. care ne face să credem că datorită acestor lucrări suntem în harul lui Dumnezeu, şi nu datorită lucrării complete de pe Golgota, unde Cristos a furnizat o ispăşire şi îndreptăţire completă, astfel uneori ne amăgim şi credem că suntem mai în har datorită activismului nostru şi uităm că activismul pentru Dumnezeu trebuie să fie un rezultat al primirii harului şi nu activăm ca să avem har mai mult ci activăm după măsura harului primit. De fapt este o mare diferenţă în a face fapte bune impulsionat de har, atunci acele fapte au un efect maxim, căci tu faci foarte puţin iar puterea lui Dumnezeu se manifestă din plin, pe când, când faci fapte neimpulsionat de har tu faci aproape totul singur fără Duhul Sfânt şi ajungi la oboseală, trudă şi surmenaj iar efectul este foarte slab sau deloc. De aceea să dăm la o parte mândria, iar soluţia la problema mândriei pe care o avem toţi într-o anumită măsură este descrisă prin cuvintele: “Dumnezeu stă împotriva celor mândri dar dă har celor smeriţi” (Iacov 4:6; 1Petru 5:5), nu este uşor să fim smeriţi, să acceptăm sfinţenia, îndreptăţirea, răscumpărarea, cadou, când putem şi noi să arătăm realizările noastre, nu-I aşa? Problema principală a vieţii noastre este refuzul nostru încăpăţânat de a primi în permanenţă cadouri nemeritate, dorim mereu să obţinem totul noi înşine, să merităm totul prin realizările noastre, să aducem contribuţia noastră, pentru ca apoi să primim cinste pentru ea, astfel harul iese în afara cadrului gândirii noastre. Chiar dacă cel mândru caută ajutor şi cere har acesta o face în mod formal, deoarece acesta nu a părăsit starea lui de independenţă de mentalitate merituasă, prin urmare acel apel la har este mai mult sau mai puţin o propunere de târguială, indicând spre calităţile lui şi după aceea aşteaptă o reacţie de har de la Dumnezeu, ceea ce nu se poate întâmpla căci atunci harul nu ar mai fi har. În contrast smerenia autentică duce la har, căci prin umilinţă declarăm dependenţa noastră faţă de Dumnezeu, ea recunoaşte neputinţa şi nevoile noastre şi încetăm să mai ne încredem în noi. Însă Diavolul care este duşmanul nostru şi al harului, încearcă să ne distorsioneze imaginea despre har încercând să ne spună că darurile lui Dumnezeu nu au valoare practică şi nu sunt cadouri, ci note de plată neachitate, sau ne atacă în permanenţă cu ideea: crezi că Dumnezeu este atât de fraier încât să dea viaţa veşnică în dar? Să fim fermi convinşi de bunătatea lui Dumnezeu crezându-l pe cuvânt, în plus fiind încredinţaţi că harul nu atentează la identitatea noastră, la valoarea noastră ca persoane, ci El ne oferă cea mai bună poziţie, cea mai sigură şi plină de tihnă identitate, după cum vom vedea în următoarea idee principală din acest material, nu înainte însă de a răspunde sincer la următoarele întrebări: Activezi în biserica ta pentru că doreşti să primeşti mai mult har, sau pentru că a-I primit suficient har? Ai gânduri de superioritate faţă de alţii pentru că faci mai mult pentru Dumnezeu decât alţi?

4. Harul împlineşte toate nevoile omului

Putem spune pe drept cuvânt că manifestarea Harul lui Dumnezeu este singurul remediu la toate problemele omului, căci viaţa fără har duce la boli spirituale, fizice, sentimentale, psihice şi singurul lucru care împlineşte toate nevoile omului într-un mod desăvârşit este harul care satisface nevoile fizice, afective şi spirituale ale omului. Harul satisface nevoile fizice deoarece prin bunătatea lui Dumnezeu există alimentele, această planetă, viaţa, etc.(Psalmul 145: 7-16; Iacov 1:16,17). Încă de la creiere, omul pe lângă necesităţile fizice a fost inoculat în El, înclinaţia de a se închina unei divinităţi, de a avea o relaţie cu Dumnezeu, de a asculta de porunca lui (Geneza 2:15-17), de asemenea o altă necesitate a lui este aceea a propriei valori, a avea o identitate un rost, căci omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26,27), iar după cum Dumnezeu este o identitate bine definită, cea mai de preţ fiinţă, tot aşa omul fiind după chipul lui are valoare şi trebuie să I se acorde preţuire. O altă înclinaţie a omului este de a trăi într-o comunitate, de a avea relaţii cu semenii lui, după cum a avut Adam s-a bucurat când a avut-o pe Eva (Geneza 2:23), ba mai mult Dumnezeu declară: “Nu este bine ca omul să fie singur.”(Geneza 2:18). Să vedem în continuare cum harul împlineşte toate aceste nevoi ale omului.

1. Harul ne ajută să avem o bună relaţie cu Dumnezeu: Deoarece harul este o emanaţie a fiinţei lui, iar Dumnezeu este întruchiparea harului (Psalmul 145:8; 1Ioan 4:8), astfel a trăi prin har te apropie de Dumnezeu. În primul rând acceptarea harului şi darul pe care-l face acesta te împacă cu Dumnezeu, şi începi o relaţie prin Cristos, harul te ajută să duci la capăt această relaţie să fi intim cu Dumnezeu, căci păcatele tale te despart de Dumnezeu (Isaia 59:2), dar harul te împacă te apropie de Tatăl ceresc, de fapt din cauza stării noastre de păcat moştenit noi nu ne putem apropia de Dumnezeul sfinţeniei, dar prin harul lui care s-a manifestat în Cristos ne putem apropia (Efeseni 2:5,6,17,18), de El, ba chiar suntem una cu El, ceea ce înseamnă o relaţie intimă de părtăşie şi prietenie (Ioan 17:20-23), şi oare nu dorim noi să fim prieten cu o persoană atât de bună, cu izvorul harului ? Astfel doar prin har ni se împlineşte această necesitate fundamentală a omului: închinarea şi relaţia cu divinitatea.
2. Harul ne ajută să avem propria identitate şi valoare: Toţi oamenii îşi caută propria identitate, adică rostul în viaţă, dorim să fim preţuiţi pentru ceea ce suntem, apreciaţi şi doriţi, vrem ca ceilalţi să cunoască propria valoare a fiinţei noastre, iar pentru aceasta apelăm de multe ori fie direct sau indirect, fie pe faţă sau mascat la a ne scoate în evidenţă valoarea prin realizările noastre. Din păcate toată această muncă obositoare, interminabilă şi plină de eşecuri de a ne scoate în evidenţă valoarea nu duce la un respect de sine corezpunzător şi la găsirea identităţii şi semnificaţiei noastre. De ce? Pentru că am fost creaţi ca Dumnezeu să stabilească valoarea şi locul nostru, şi El să fie Cel ce ne înalţă şi ne acordă poziţia şi rolul nostru (1Petru 5:6). Da prin harul său Dumnezeu vrea să ne încununeze, acesta este răspunsul lui Dumnezeu la sentimentele noastre de inferioritate de nesiguranţă, de respect de sine scăzut. Mai ales cei ce în copilărie au suferit răni sentimentale din lipsa dragostei, a respingerii, a dispreţului, cu mult mai mult aceştia au sentimentul că sunt lipsiţi de valoare, de importanţă şi îi poate împinge în timpul vieţii, la a demonstra celorlalţi, că se înşeală, încercând prin fapte să arate că sunt cineva, că au valoare, dar acest spirit de a fi apreciat, de a fi în centrul atenţiei mai mult sau mai puţin apare în gândurile tuturor oamenilor şi în viaţa lor. Singurul leac pentru această muncă de auto-înălţare epuizantă şi deprimantă (căci aproape niciodată cei din jur nu te vor aprecia la adevărata valoare), este HARUL, dacă acceptăm oferta lui Dumnezeu, că El personal vrea să ne înalţe capul (Psalmii 89:17; 103:4), că El este mai interesat ca tu să-ţi afli propria valoare şi identitate, decât eşti chiar tu, căci El te-a creat cu această nevoie şi El nu are plăcere să te vadă în nimincie, El vrea să fi adus la cinste, dar pentru aceasta tu trebuie să te încrezi în Dumnezeul Harului, că El vrea să facă lucrul acesta pentru tine, în plus să dai la o parte realizările tale sortite eşecului, căci cine se înalţă va fi smerit iar cine se smereşte va fi înălţat (Luca 14:11; Iacov 4:6). Acest tip de înălţare prin har, nu produce din cel înălţat un despot, un om mândru, deoarece El nu are motive să se laude să facă pe superiorul căci nu este meritul lui să fie înălţat, căci dacă are valoare sau este cineva este prin harul lui Dumnezeu nu prin propriile eforturi (1Corinteni 15:10). Pe lângă aceasta, pentru un om care este înălţat prin har, nu este important ceea ce gândesc oamenii despre El, ci ceea ce gândeşte Dumnezeu despre El. Ba mai mult, când cineva îl desconsideră şi atentează la drepturile sale, la poziţia sa, la valoarea sa, El nu este frustrat, deprimat, căci îşi cunoaşte exact poziţia în Cristos şi ştie că prin har este ce este, şi se uită la propria lui valoare prin ochii lui Dumnezeu nu prin ochii oamenilor.
3. Harul ne ajută să avem bune relaţii cu semenii: Cu siguranţă dacă avem o bună relaţie cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus pe care nu-I vedem, vom avea bune relaţii cu semenii noştri pe care îi vedem şi care sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:27; 1Ioan 4:20,21), în plus dacă ne cunoaştem exact poziţia noastră în Cristos, fiind conştienţi de propria valoare deoarece ne privim prin optica lui Dumnezeu vom putea la rândul nostru să acordăm preţuire, cinste şi iubire, căci simţim preţuirea Tatălui ceresc (Matei 10:29-31). Harul prin excelenţă ne duce la bune relaţii cu alţii, la prietenii, la a avea o comunitate, un cerc tot mai mare de prieteni, deoarece orice creştin este un mădular în trupul lui Isus Cristos, iar trupul lui Cristos reprezintă adunarea tuturor creştinilor, iar un mădular nu poate trăi dacă se izolează, ci doar în legătură strânsă cu celelalte mădulare se poate dezvolta armonios (1Corinteni 12:12-30; Efeseni 4:11-16). Ba din contră dacă cineva care a primit harul lui Dumnezeu se izolează, El cade din har, de ce ? Să lăsăm ca însuşi Biblia să ne dea răspunsul la această întrebare, ea ne spune în 2Corinteni 6:1NW”Colaborând cu El (Isus), vă implorăm, de asemenea, să nu acceptaţi bunătatea nemeritată (harul) a lui Dumnezeu şi să-I rataţi scopul.” Una din modalităţile prin care poţi primi harul lui Dumnezeu dar să-I ratezi scopul şi astfel să-l pierzi este să nu-l dai mai departe, căci astfel ne punem în opoziţie cu caracterul lui Dumnezeu care vrea să reverse har, iar tu în loc de conductă de har devii un blocaj, a-I primit harul lui în zadar dacă nu manifeşti iertare şi har faţă de semenii tăi, ba mai mult cădem din har şi suntem daţi pe mâna chinuitorilor (sentimentelor negative şi demonii), dacă nu dăm mai departe har, ca şi robul nemilostiv din parabola consemnată în Matei 18:21-35, care cu toate că I s-a arătat har acordându-se o mare iertare, cu toate că avea o mare datorie, la rândul lui nu a mai dat iertare (har) şi astfel a căzut din har fiind pedepsit, de aceea putem spune că a trăi prin har duce la cele mai bune relaţii cu semenii şi vom avea sigur prieteni fiindu-ne satisfăcută astfel şi această necesitate de bază a omului.

1. Cum este viaţa trăită prin har şi cum este fără har

După cum am văzut efectele prezenţei harului sunt foarte benefice, iar lipsa de har are efecte catastrofale, ducând la nefericire, suferinţă şi în final moarte veşnică (Romani 6:23). Un exemplu Biblic care ilustrează acest lucru este Cel al Fiului celui mare din parabola cu Fiul risipitor (Luca 15:11-32), din care am dezbătut o latură mai sus, dar să examinăm viaţa şi atitudinea Fiului Cel mare, care nu avea nevoie într-o măsură aşa de mare de harul Tatălui ca fiul risipitor, dar care s-a lipsit de har, necunoscând ce este acesta pentru că nu îl cunoştea bine nici pe Tatăl său. De unde ştim? Din atitudinea lui diferită de a Tatălui faţă de fratele lui (fiul risipitor), ba chiar acesta este surprins când Tatăl îl primeşte pe acest fiu cu toate onorurile, în inima lui nu era loc de har, de aceea îl numeşte pe acesta: “acest fiu al tău”, de parcă nu ar fi fost fratele lui, din păcate acest fiu mare care aparent avea o trăire dreaptă căci nu a călcat nici o poruncă a Tatălui, totuşi era lipsit de har, de fericire, deoarece lui îi aparţinea tot ce avea Tatăl său, dar acesta nu a crezut că Tatăl I-a acordat această favoare, El era înconjurat de har, dar El a dus o viaţă lipsită de cadourile Tatălui său pentru că nu l-a cunoscut pe Tatăl său ca fiind un Tată bun care poate oricând să-I dea un miel să se veselească cu prietenii lui, astfel El era plin de amărăciune, invidios şi slujea fără bucurie, el încerca prin propriile eforturi să câştige aprobarea Tatălui şi cadourile acestuia, ceea ce nu a reuşit căci El nu savura îndeajuns prezenţa şi îndurarea Tatălui, în mod virtual el era bogat (căci tot ce avea Tatăl erau şi ale lui), şi totuşi era foarte sărac căci fără har nu putea apuca nici un cadou, iar munca obositoare de a câştiga darurile Tatălui nu a dat nici un efect, căci Tatăl din pildă care-l reprezintă pe Iehova, Tatăl ceresc nu împarte cadouri şi produse meritate. Această ilustrare scoate bine în evidenţă fericirea şi împlinirea de a trăi prin har, de care a avut parte fiul risipitor după ce s-a întors la Tatăl, şi de nefericirea celui ce nu trăieşte prin har, de care a avut parte Fiul cel mare care a fost plin de amărăciune. Credincioşii care sunt plini de har se pot recunoaşte după caracterul lor care este rezonabil, prietenos, relaxat, blând şi natural, el dă har mai departe manifestând îndurare zilnic. El nu este blând şi îndurător în sens lumesc, adică pasiv, dezinteresat, tolerând răul, nu ci El are pacea lui Dumnezeu ştiind că totul este sub controlul lui şi că toate lucrurile lucrează spre binele celor Cel iubesc (Matei 11:28,29; Romani 8:28). Când se întâmplă ca un plan sau acţiune să fie zădărnicite, el nu devine plin de amărăciune şi gălăgios, deoarece el ştie că nu efortul propriu este responsabil pentru această acţiune, el ştie că Dumnezeu acţionează în fiecare caz şi toate lucrurile se vor dovedi în final bune (2Corinteni 4:15), el nu se îngrijorează căci are încredere în mila lui Dumnezeu şi în planul lui de salvare. Un alt aspect este că Cel plin de har îşi recunoaşte uşor vina, deoarece harul este strâns legat de adevăr (Ioan 1:17), şi deoarece a gustat din dulceaţa harului, dorind să apeleze din nou la ea, nu pentru a continua în păcat, ci pentru a se bucura de binefacerile harului. De asemenea cu toate că păcatul ne îngenunchiază de atâtea ori împotriva voinţei noastre (Romani 7:17-20), totuşi pentru omul care a ales să trăiască prin har consideră păcatul ca o invitaţie la a lua har, pentru că este conştient că doar harul are puterea să dezbrace păcatul de puterea lui (Romani 6:14)căci harul ca iubirea nu piere niciodată (Psalmul 89:2), pe când un om care trăieşte prin lege, îmbracă păcatul cu mai multă putere (Romani 6:8-11). Cel care trăieşte prin har se bucură pentru fericirea altora, în contrast cu cei săraci în har care nu se bucură de binecuvântările altora, de aici se desprinde un principiu: cine dobândeşte fericirea singur nu suportă fericirea altora, mai ales dacă acela a obţinut-o uşor fără merite. Prin urmare numai Cel ce este absolut convins că trăieşte doar prin daruri, se bucură de solidaritate sinceră de fericirea altora. Însă dacă toate lucrurile sunt realizările noastre, fericirea altora este percepută ca fiind o ameninţare, astfel cei ambiţioşi nu se pot bucura cu alţii. Doar dacă te bucuri împreună cu alţii dovedeşti că eşti plin de har, numai aceştia sunt capabili de unitate, deoarece tot ce au (cunoştinţă, sfinţenie, dreptate, bunuri materiale), le au pentru că le-au primit nu pentru că le-au câştigat (1Corinteni 4:7). În consecinţă, El le poate împărţi cu alţii ceea ce are devenind prieten cu oricine. Dimpotrivă un creştin sărac în har, care şi-a zidit opera vieţii sale prin eforturi proprii, simte în relaţia cu creştinii din alte grupări că realizările lui nu sunt suficiente iar în cadrul părtăşiei cu alţii dispare însemnătatea sa, particularitatea sa, deoarece El este împins de ambiţia ascunsă de a face impresie prin propria capacitate, iar opera sa şi superioritatea sa ar fi pusă sub semnul întrebării. El cu gura aprobă unitatea creştinilor, însă evitarea părtăşiei cu alţii descoperă adevărata sa atitudine, lui îi este teamă de har, are o relaţie tulburată cu harul, deoarece harul îi răpeşte plăcerea succesului propriu. În contrast Cel plin de har este lipsit de griji, aceasta nu înseamnă că este neglijent sau delăsător dar El cunoaşte premisele şi izvoarele harului având încredere în Dumnezeul Dragostei, care s-a angajat să-I dea totul prin har adică gratuit, astfel această mentalitate evită pericolul epuizării şi al surmenajului, deoarece nu acţionăm ca să câştigăm bunăvoinţa Stăpânului sau să rămânem în ea, ci acţionăm căci bunăvoinţa lui este peste noi. Un alt exemplu excelent din Biblie este Cel al lui Iosif fiul lui Iacov (Geneza 37-40), care cu toate că a suferit mult din partea fraţilor săi, din partea soţiei lui Potifar, nu a dat curs amărăciunii fireşti ci plin de har s-a încrezut în Dumnezeu şi a fost înălţat căpătând favoare în faţa oamenilor. El a fost liber de depresie cu toate că a suferit ani de zile deoarece a privit la Dumnezeu, a dat har mai departe, faţă de fraţii săi în special, iar harul l-a înălţat, nu el s-a înălţat. În final situaţia lui negativă s-a transformat într-una pozitivă, aceasta face harul şi îl vom trăi profund dacă imediat cum îl primim îl dăm mai departe. De fapt harul vrea să compenseze toate pierderile noastre dacă ne lăsăm în seama lui (Ioel 2:24,25). Numai când suntem săturaţi de har şi trăim în prosperitate putem să ne lipsim de poftele şi dorinţele noastre, dacă încercăm prin proprie putere să le stăpânim nu vom reuşi decât temporar, în plus vom dezvolta un caracter de sclavie şi luptă obositoare presărată cu bătălii pierdute, pe când prin har ne vom înfrâna în mod natural căci avem ceva mai bun decât gunoaiele lumii (comp. cu Isaia 55:1-3). Da putem să învingem lumea chiar dacă suntem slabi, căci harul lui Dumnezeu este puternic în cei slabi (2Corinteni 12:7-9), deoarece aceştia nu se încred în ei şi nu-şi mai arogă virtuţi.

Probabil ne-am dat seama făcând doar o trecere în revistă că cu toţii avem nevoie să trăim mai mult prin har, ce putem face ? Răspunsul constă în a ne antrena pentru trăirea prin har făcând următoarele exerciţii:

• Recunosc din inimă sărăcia mea în ce priveşte trăirea prin har.
• Iau decizia ca de acum înainte să trăiesc exclusiv prin har.
• Studiez versetele care vorbesc despre har din Biblie.
• Îmi umplu mintea şi inima cu principiile harului.
• Îmi reînnoiesc zilnic decizia de a trăi doar prin har şi a da la rândul meu har altora.

În acest antrenament este inevitabil căderea în vechiul sistem fără har, dar nu trebuie să ne descurajăm ci să apelăm la har ori de câte ori o luăm razna. Da trebuie să luăm decizia de a trăi prin har căci este singura cale spre salvare şi fericire, după cum se sublinează şi în Evrei 12:15-17: “Vegheaţi ca nimeni să nu fie lipsit de harul lui Dumnezeu, ca nu cumva vreo rădăcină de amărăciune să dea lăstari, să vă aducă tulburare…ca nu cumva să fie printre voi un desfrânat sau vreun lumesc…” Observăm din acest pasaj că lipsa de har aduce amărăciune, ca o rădăcină care devine amară iar tot ce trece prin ea se amărăşte, iar aceasta dă lăstari care împiedică fericirea, unitatea, sfinţenia, ba mai mult ea aduce tulburare , desfrânare şi o viaţă lumească care dispreţuieşte lucrurile sacre, de aceea să alegem: Ori suntem oameni ai harului, ori oameni desfrânaţi spiritual şi profani ? Ori dorim în inima noastră să crească rădăcinile dragostei, înţelegerii şi îndurării în toate dimensiunile şi formele (Efeseni 3:17,18), ori să avem o inimă unde cresc rădăcinile amărăciunii, tulburării, şi curviei spirituale ?