BluePink XHost

Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Dacă eşti creştin, a existat cu siguranţă o zi în viaţa ta când te-ai bucurat de salvare, de iertarea tuturor păcatelor, de viaţa nouă ce ai primit-o în dar prin Isus Cristos, însă pentru unii aceasta a fost doar ceva în trecut, nu şi ceva prezent, deoarece după un timp păcatul a revenit în viaţa lor şi treptat i-a doborât. Astfel mulţi creştini sunt apăsaţi de sentimente confuze de apăsare, de ruşine, de dispreţ la adresa lor, de sentimentul că sunt rataţi, şi sunt frământaţi de întrebări ca: mai pot fi iertat? Nu cumva am comis păcatul de neiertat? O să mai am vreodată puterea de la început? Cum pot să scap de obiceiurile păcătoase din viaţa mea? Mai am valoare oare în ochii lui Dumnezeu? etc.

• Eşti sigur că te-ai născut din nou?
• Cauze principale ale alunecării în păcat.
• Păcatul.
• Fundamente sigure pentru iertare şi restabilire.
• Sfaturi practice pentru a te ridica din păcat.

Trebuie să răspundem la această întrebare, deoarece există cazuri când unii oameni au devenit membri într-o biserică, s-au botezat în apă, dar cu toate acestea ei nu s-au născut din Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Ori dacă noi am alunecat în practicarea păcatului, trebuie să avem o bază de revenire, însă dacă noi nu ne-am născut din Dumnezeu, dacă nu a existat o cotitură, o schimbare radicală în viaţa noastră prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, atunci nici nu avem cum să nu practicăm păcatul fie în forme mai la suprafaţă sau mai ascunse, căci nu avem sămânţa lui Dumnezeu în noi, puterea Lui, şi orice schimbare am face noi în viaţa noastră, am face-o prin propriile eforturi ceea ce nu va duce la o viaţă de ascultare şi sfinţenie reală. Astfel pentru cei ce nu sunt născuţi din nou, soluţia la viaţa de păcat este ceea ce spune Pavel în Romani 8:13 ”… PRIN DUHUL faceţi să moară faptele trupului…”Deci Duhul este cel ce ne ajută să învingem păcatul în mod real şi face să moară faptele trupului, făcându-ne să înviem la o viaţă nouă guvernată de Cristos, o înnoire sau regenerare după cum se precizează în Tit 3:5:”…prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt “, nu de propriile noastre străduinţe. Dar să vedem în continuare cum putem să ne asigurăm că naşterea noastră din nou a fost autentică?

Siguranţa noastră trebuie să se bazeze pe promisiunile certe ale Cuvântului lui Dumnezeu (Tit 1:2,3), astfel că dacă am făcut ceea ce ne spune el, adică am exercitat credinţă în Isus Cristos (Ioan 3:16), ne-am pocăit de păcate (Fapte 2:38), am început o viaţă de ascultare şi dedicare motivată de dragostea lui Dumnezeu (Ioan 3:36), atunci cu siguranţă Dumnezeu a început să lucreze în viaţa ta (Filipeni 2:12,13). Prin urmare nu sentimentele, emoţiile, vreo minune deosebită sunt baza pentru convingerea noastră că suntem salvaţi şi iertaţi, ci credinţa bazată pe adevăr (Romani 10:17; Ioan 4:41,42). Chiar dacă salvarea noastră poate fi însoţită de sentimente deosebite, de un miracol sau altceva, nu aceasta este singurul şi cel mai important fundament al convingerii că suntem salvaţi, căci fiecare om are o personalitate diferită, şi manifestarea lui Dumnezeu în viaţa fiecăruia este diferită dar, are puncte comune cu lucrarea Duhului în ceilalţi, dar să vedem un alt fel de confirmare în continuare.

Te simţi Înfiat ca copil al lui Dumnezeu, după cum se spune în Romani 8:15: “ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: Ava, Tată! ”şi simţi mărturia Duhului Sfânt după cum reiese din v.16:”Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”, în plus simţi căldura dragostei lui Dumnezeu turnată în inima ta care te copleşeşte şi îţi dă o forţă ne bănuită în a manifesta răbdare, amabilitate şi stăpânire de sine (Romani 5:3-5), de asemenea guşti în mod anticipat din moştenirea cerească, simţi că eşti cetăţean al cerului smuls din acest sistem al lumii şi transferat în Regatul lui Cristos, fiind pecetluit cu Spiritul Sfânt ca proprietate a lui Dumnezeu (Evrei 6:4,5; Efeseni 1:13,14; 4:30; Filipeni 3:20; Coloseni 1:13). Simţi că în viaţa ta a apărut o schimbare profundă la 180 de grade, eşti un alt om, o făptură nouă în Cristos (2Corinteni 5:17,18). Şi o mare putere de a lupta cu păcatul (Romani 8:13). Bineînţeles acestea sunt liniile generale trasate de Scripturi în ceea ce simţi când te naşti din nou. Întreabă-te: Ai simţit aceste lucruri, cel puţin Într-o măsură rezonabilă ? Ai simţit o schimbare în tine, ai văzut o nouă viaţă în caracterul tău?

Da, există şi un semn exterior după care poţi să-şi dai seama dacă eşti născut din nou, acesta se manifestă prin roadele şi darurile Duhului Sfânt. Dacă cineva este născut din Dumnezeu trebuie să aibă în comportare, într-o anumită măsură roadele Duhului Sfânt descrise în Galateni 5:22,23, printre care: iubirea, blândeţea, îndelunga răbdare, etc. care se manifestă în exterior. În plus, îşi dă seama că aceste roade nu le are doar prin proprie străduinţă, ci o putere de sus îl ajută în a le avea. Bineînţeles că aceste roade cât şi ceea ce simţim poate fluctua după măsura credinţei noastre şi a relaţiei cu Tatăl ceresc pe parcursul timpului. Aceste roade vor fi vizibile în acţiunile lui, căci în momentul naşterii din nou s-a produs o cotitură de la o purtare egoistă şi fapte ale întunericului, la o purtare plină de iubire şi fapte ale lumini (Coloseni 1:4-6). În plus, va observa că a primit un dar spiritual pe care trebuie să-l folosească spre slujirea altora, astfel fiecare copil al lui Dumnezeu are cel puţin un dar al Duhului Sfânt (Romani 12:4,5;1Petru 4:10).

Pentru a înţelege şi mai bine naşterea din nou în continuare vom face câteva comparaţii. Naşterea din Dumnezeu poate fi comparată cu a dezbrăca o haină veche, adică modul nostru de viaţă păcătos şi a îmbrăca o haină nouă, adică un comportament care este după chipul lui Cristos, această schimbare este descrisă în Efeseni 4:22-32. În primul rând aici se arată că omul cel vechi era condus de poftele înşelătoare, deci aceasta este forţa de impulsie a unui comportament păcătos, iar schimbarea o face Spiritul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu, în primul rând asupra minţii noastre (Efeseni 4:23), a modului de a gândi care nu se mai lasă condus de egoism ci de adevăr, iubire şi dreptate. Când se produce această schimbare are loc o dezbrăcare ilustrată de ideile descrise în v.25-31: a lepăda minciuna, mânia de lungă durată, hoţia, vorbirea murdară, amărăciunea, iuţimea, defăimarea şi are loc o îmbrăcare cu caracterul lui Dumnezeu sfânt şi anume cu: o vorbire care spune adevărul şi zideşte, aplanarea mâniei, munca cinstită, dărnicia, bunătatea şi mila, deci naşterea din nou este o dezbrăcare şi îmbrăcare o schimbare a tiparelor comportamentale prin puterea lui Dumnezeu. Această transformare este reliefată şi în Romani 12:1,2 unde se spune:”… să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre…”,este interesant că cuvântul din greacă în care a fost scris în Noul Testament, pentru termenul " transformaţi " este ,,metamorfuste” derivat din “metamorphouse” din care provine cuvântul metamorfoză. Astfel înţelegem ce schimbare radicală a gândirii şi a comportamentului, căci după cum dintre o omidă poate pentru unii scârboasă, iasă prin metamorfoză un fluture alb, graţios, tot aşa dintr-un om cu comportament animalic condus de poftă, iese o fiinţă sfântă care are firea lui Dumnezeu (Iacov 3:14-18; 2Petru 1:3,4). Naşterea din nou, mai poate fi comparată şi cu un altoi nobil pus într-un arbore sălbatic, care devine pom fructifer, altoiul este Duhul Sfânt, noi suntem arborele sălbatic, iar roadele sunt acţiunile excelente şi un caracter nou dobândite sub impulsul Cuvântului şi Spiritului lui Dumnezeu (compară cu Romani 11:17,24).

În concluzie, putem spune cu siguranţă că Cel ce este născut din Dumnezeu nu are îndoială în ce priveşte naşterea sa, cine nu ştie sigur dacă este născut din nou sau nu, acela este foarte probabil să nu fie născut din nou, căci este imposibil să fi devenit o făptură nouă, să fi fost iertat, înfiat ca copil al lui Dumnezeu, şi tu să nu fi conştient de acest lucru.

Dacă eşti născut din Dumnezeu, şi păcatul a pus din nou stăpânirea pe tine, nu te descuraja, tu poţi să fi din nou biruitor prin Isus Cristos. Dacă o dată în viaţa ta păcatul a fost îngenunchiat prin venirea lui Isus în inima ta, cu atât mai mult acum, după ce ai primit Duhul Sfânt şi ai fost pecetluit cu El pentru ziua răscumpărării, poţi din nou să devii curat şi să fi învingător. Să nu uităm căci conform cu Efeseni 4:31, când un creştin păcătuieşte, Duhul Sfânt, este întristat, dar el nu pleacă din credincios, atât timp cât n-a comis păcatul de neiertat, căci Duhul este pecetea pe care a-i primit-o care arată că eşti proprietatea lui Dumnezeu, şi care rămâne în noi, nu până în ziua fărădelegii tale, ci până în ziua răscumpărării tale, adică până la venirea Domnului. Aleluia! Dar Duhul Sfânt poate fi stins, şi lucrarea lui blocată în noi chiar dacă îl avem (1Tesaloniceni 5:19). Pentru a înţelege mai bine acest lucru, să ilustrăm printr-o pildă:

Un boiler cu gaz, încălzeşte apa printr-o flacără, care fluctuează ca intensitate şi mărime în funcţie de deschiderea robinetului, iar când acesta se închide, flacăra devine o flacără mică de veghe, tot aşa când noi nu permitem ca Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră, Duhul Sfânt devine o flacără mică, dar care poate să crească oricând în funcţie de apropierea noastră de El. Astfel chiar dacă acum în cazul tău, Duhul Sfânt este o flacără de veghe mică, el poate să devină din nou o flacără mare ce-ţi poate încălzi sufletul şi care să producă lumină şi înnoire în viaţa ta, el te poate din nou umple cu putere dacă îl laşi şi aplici principiile lui Dumnezeu.

Însă dacă după ce te-ai analizat şi ţi-ai dat seama că tu nu eşti născut din Dumnezeu, chiar dacă te-ai botezat în apă, (Fapte 8: 12-24), chiar dacă ţi-ai predat viaţa lui Dumnezeu, şi ţi-ai cerut iertare, sau eşti membru într-o anumită biserică, aceasta indică fără supărare că căinţa ta nu a fost de calitate, iar pe Dumnezeu nu putem să-l păcălim. Căci în general cei ce îşi cer iertare lui Dumnezeu, dar nu sunt înfiaţi ca copii ai Lui, au o problemă, şi anume poate că pocăinţa lor nu a atins toată fiinţa noastră adică, atât sentimentele, dar cât şi voinţa şi intelectul nostru, poate că au făcut botezul în apă fiind influenţaţi de alţi, sau crezând că prin asta vor fi salvaţi, însă dacă nu ai privit păcatul cum îl priveşte Dumnezeu, ca pe cava scârbos, necurat, corupt, sau dacă nu a conştientizat cât de corupt este el, atunci cu toate cererile noastre sau cu toate faptele noastre pentru Dumnezeu, El nu ne-a iertat şi înfiat ca copil al lui. (Evrei 1:9). Însă să vedem în continuare:

egoismul, căci ai căutat prin păcat ceea ce ţi-a plăcut ţie, fără a ţine cont de Dumnezeu, de semenii tăi, ai ales păcatul chiar dacă prin el ai rănit pe alţii, pentru că ai pus Eul tău mai presus de orice, şi ai sacrificat orice lucru pentru aţi satisface egoismul tău.

mândria, ai manifestat mândrie păcătuind, prin faptul că te-ai înălţat mai presus de legea lui Dumnezeu, de principiile şi înţelepciunea Lui, crezând că şti tu mai bine ce este bine şi ce este rău, şi cum trebuie să trăieşti în viaţă, astfel tu ai devenit un Dumnezeu, căci doar Dumnezeu poate stabili norme morale, doar el poate spune ceea ce este bine şi ceea ce este rău (Geneza 3:5; comp. cu Isaia 48:17,18), dar tu ţi-a stabilit un mod de viaţă în păcat, care a-i crezut că îţi va potoli stea ta după fericire.

independenţa, de asemenea ai ales independenţa, părăsind pe Dumnezeu şi porunca acestuia, pentru o altă lege, pentru un alt Dumnezeu, care să fi TU, te-ai rupt de izvorul vieţii, şi ai lepădat dependenţa de Dumnezeu, bând din alt izvor, pe care ţi l-ai creat tu singur, dar care din păcate nu ţine apă vie (Ieremia 3:13), nu a-i mai vrut ca viaţa ta să graviteze în jurul lui Iahve, ci în jurul Eului tău, şi a poftelor tale.

necredinţa, da căderea noastră din nou în mocirla păcatului, a arătat că suntem necredincioşi sau ne-loiali faţă de Dumnezeu, prin aceasta noi l-am necinstit, căci nu l-am făcut principiul nostru de viaţă, şi nu i-am acordat încrederea pe care o merită ca Dumnezeu Atotputernic şi Atotînţelept. Căci de fapt ce înseamnă necredinţă? Înseamnă a nu te încrede în Dumnezeu şi în metodele lui, şi a te încrede în tine şi în metodele tale.

Deci în concluzie, când am păcătuit cu voia, am făcut-o din egoism, în care primează dorinţa noastră şi nu cea divină. Din mândrie, care este supraestimarea înţelepciunii şi a puterii tale în detrimentul înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu. Din spiritul de independenţă, care este separarea de Dumnezeu şi făcând ca Eul nostru să devină Dumnezeul de care să ascultăm. Din necredinţă care înseamnă încredere în noi şi nu în Dumnezeu. Deci toate aceste rădăcini ale păcatului au o singură cauză: centrarea pe noi şi pe realităţile lumii acesteia conduse de Cel rău, în defavoarea centrării pe Dumnezeu şi pe principiile sale, astfel păcatul este descris în Biblie ca fiind fărădelege (1Ioan 3:4). Dar să vedem în continuare mai pe larg: ce este păcatul? Cum îl priveşte Dumnezeu? Care este păcatul de neiertat? Nu înainte să recunoaştem din toată inima că vinovatul pentru căderea într-o viaţă păcătoasă, carnală, nu este nici pastorul din biserica noastră, nici fraţii noştri, despre care poate spunem că nu s-au ocupat suficient de noi, nici familia noastră, sau altcineva, ci noi suntem vinovaţi pentru alunecarea în păcat. Fie că ne convine, fie că nu, acesta este adevărul, căci nici o ispită nu este peste puterile noastre (1Corinteni 10.13). Să nu fim ca Adam şi Eva care au dat vina unii pe alţii (Geneza 3.12,13), ci să ne recunoaştem vinovăţia, căci vindecarea spirituală şi eliberarea din practicarea păcatului nu poate are loc decât într-un climat de responsabilitate. Chiar dacă şi alţii au avut partea lor de vină în căderea noastră, poate nu ne-au ajutat, ba mai mult ne-au descurajat, totuşi noi putem face din aceste pietre de poticnire pietre de înălţare, căci orice încercare, orice piedică care ne este pusă în cale, depinde de noi ce va deveni, piatră de cădere, prilej de păcătuire, sau piatră de înălţare şi prilej de victorie, noi alegem.

Dumnezeu priveşte păcatul ca fiind o grozăvie (Ieremia 32:35), ca fiind o urâciune (Maleahi 2:11), un adulter spiritual (Ezechiel 23:37), deoarece este un rezultat al acţiunii Diavolului, păcatul este sămânţa Diavolului care a atentat la sfinţenia lui Dumnezeu, şi a pătruns în univers, pângărind astfel lumea perfectă creată de El.

“Domnul i-a zis lui Moise: „Văd că poporul acesta este un popor încăpăţînat. Acum, lasă-mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare.” Exod 32:9,10, Vedem că Dumnezeu se mânie, păcatul, răzvrătirea, necredinţa îi produce mânie şi aversiune, căci păcatul loveşte în caracterul lui, în dreptatea lui, în justiţia lui.

“Şi pentru ei a proorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.” Iuda 14,15 Da, dreptatea lui Dumnezeu cere o dreaptă judecată, aceasta este atitudinea lui Dumnezeu faţă de călcarea legii sale.

• Păcate care pot fi iertate.
• Păcate de neiertat.

Să luăm pe rând aceste două tipuri de păcate, şi să vedem în primul rând în Vechiul Legământ care erau aceste păcate, şi apoi în Noul legământ.

În vechiul Legământ atât păcatele făcute din greşeală, cât şi unele din cele făcute intenţionat călcând prin acesta vreo poruncă, erau posibil de ispăşit prin jertfe de ispăşire (Levetic cap.4-6). Păcatele care erau pedepsite cu moartea erau: păcatul idolatriei (Levetic 20:2), păcatul omuciderii (Deuteronom 19:11-13), păcatul vrăjitoriei (Levetic 20:6,27), păcatul apostaziei (Levetic 19:8; Numeri 9:13), păcatul răzvrătirii împotriva părinţilor (Levetic 20:9; Deuteronomul 21:18-21), păcatul consumării sângelui şi a grăsimii jertfelor (Levetic 7:23-27; 17:10), şi călcarea sabatului (Numeri 15:32-36). Cu toate acestea Iehova Dumnezeu a arătat har uneori chiar când s-au comis păcate pedepsite cu moartea conform legii, de pildă regele David care a fost vinovat de omucidere şi de adulter (2Samuel 12:9-14), sau regele Manase, care a meritat moartea fiind vinovat de idolatrie, vrăjitorie, crimă, etc. (2Cronici 33:1-16), sau călcarea sabatului în timpul lui Neemia (Neemia 13:15-17), în toate aceste cazuri Dumnezeu a iertat. Astfel de multe ori Dumnezeu şi-a înmulţit îndurarea (Iona 4:1,2), chiar dacă legea cerea moartea pentru unele fapte.

Este însă interesant că în legea Vechiului Legământ, păcatul care se iartă este descris, ca fiind păcatul împotriva unei porunci după cum se spune la Levetic 4:22: “…a păcătuit, făcând fără voie împotriva uneia din poruncile Domnului,”, pe când păcatul care nu se iartă, cu voia, este descris prin cuvintele: “Dar dacă cineva, fie băştinaş fie străin, păcătuieşte cu voie, huleşte pe Domnul: acela va fi nimicit din mijlocul poporului său, căci a nesocotit cuvântul Domnului, şi a călcat porunca Lui; va fi nimicit şi îşi va lua astfel pedeapsa pentru nelegiuirea lui.” (Numeri 15:31). Diferenţa dintre păcatul care nu se iartă faţă de cel ce se poate ierta, din învăţătura textului sunt expresiile: “păcătuieşte cu voie”, în contrast cu “fără voie”, şi “împotriva uneia din poruncile”, în contrast cu “a călcat porunca Lui “, haideţi în continuare să clarificăm aceşti termeni.

Păcatul cu voia nu se referă cum ar putea crede unii la păcatul intenţionat, căci toţi am comis un astfel de păcat, în plus, pentru unele fapte comise conştient şi intenţionat era iertare, ca jaful, înşelăciunea sau jurământul fals, căci doar nu putem comite astfel de fapte decât intenţionat (Levetic 6:1-7). Însă din textul din Numeri 15:31 reiese că păcatul cu voia, se referă la o nesocotire a lui Dumnezeu, o continuă necredinţă în El, în pofida dovezilor copleşitoare ale prezenţei şi puterii Sale (Numeri 14:11,21-24), de asemenea este un păcat care calcă porunca Lui, la singular, nu vreuna din poruncile Lui, şi se referă la a te răzvrăti împotriva întregului sistem al lui Dumnezeu, împotriva Cuvântului Său, nu împotriva doar a unui principiu din Cuvânt, de aceea păcatul fără voie este raportat la poruncile lui Dumnezeu (Levetic 4:22,27). Exemple de păcate cu voia, de păcate împotriva poruncii Lui, care a atacat sistemul lui Dumnezeu prin care oamenii puteau fi apropiaţi şi împăcaţi cu El sunt, cel al lui Core Datan şi Abiram (Numeri cap.16), care l-au atacat pe Moise mijlocitorul şi conducătorul poporului Israel, şi au atacat sistemul preoţesc care contribuia la ispăşirea păcatelor. În concluzie, păcatul de neiertat în vechiul legământ, era un păcat împotriva sistemului lui Dumnezeu, de oameni împietriţi şi care-şi găseau plăcerea în a se împotrivi lui Dumnezeu.

În Noul Testament, găsim patru expresii care descriu păcatul de neiertat la creştini, după cum urmează: “hula împotriva Duhului Sfânt” (Matei 12:31); “au căzut” (Evrei 6:6); “păcătuim cu voia” (Evrei 10:26); “un păcat care duce la moarte” (1Ioan 5:16), să analizăm în continuare fiecare din aceste texte în contextul lor pentru a trage o concluzie corectă cu privire la interpretarea lor.

Hula împotriva Duhului Sfânt, apare în următoarele texte: Matei 12:22-37; Marcu 3:22-30; Luca 11:15-23, din aceste texte se desprinde următoarea învăţătură, a ceea ce este păcatul de neiertat şi anume hula împotriva Duhului Sfânt.

Cărturarii şi fariseii, care aveau o poziţie înaltă în poporul Israel, ca învăţători ai legii, au venit din Ierusalim conform relatării biblice, pentru a vedea lucrările ce le făcea Isus, scopul venirii lor, era să critice, să nege şi să hulească, deoarece ei nu voiau să-şi piardă poziţia în faţa poporului şi nici tradiţiile care îi ghida în viaţa lor religioasă, căci dacă acceptau învăţătura lui Cristos, se năruia sistemul lor religios axat pe forme exterioare de dreptate. În acest context, ei au declarat despre Domnul Isus, care-şi întărea învăţătura prin semne şi minuni, că El scoate demoni nu cu ajutorul Duhului Sfânt, ci cu ajutorul Căpeteniei demonilor, astfel ei au hulit Duhul Sfânt prin care Isus făcea lucrarea încredinţată de Tatăl (Marcu 3:30). Astfel aceştia care au hulit Duhul Sfânt spunând că lucrarea acestuia este lucrarea Satanei cu toate că vindecarea unui demonizat şi orb şi mut era ceva extraordinar, căci mulţimile de oameni au rămas uimite gândindu-se în mod serios dacă nu cumva Isus este promisul Mesia, fiul lui David, însă fariseii au reacţionat total diferit de masele de oamenii simpli, dând o interpretare voit răutăcioasă, astfel au comis păcatul de neiertat (Matei 23:33), care nu va fi iertat niciodată. Poate ne întrebăm: cu ce este mai grav păcatul fariseilor, decât de pildă, lepădarea lui Petru? Deci, hula împotriva Duhului Sfânt, este un păcat împotriva sistemului, sau mijlocului lui Dumnezeu, de a aduce: eliberare, vindecare, iertare, căci să nu uităm că scoaterea demonilor, era manifestarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, prin care oamenii putea fi eliberaţi şi vindecaţi (Matei 12:28), deci cine păcătuia împotriva mijlocului lui Dumnezeu de a aduce salvarea nu mai poate fi iertat, căci Dumnezeu nu mai are un alt Duh sau o altă împărăţie care să aducă salvare şi eliberare, de aceea păcatul fariseilor era de neiertat, căci Dumnezeu nu avea cum să-i mai cureţe pe aceştia de păcate, dacă ei refuzau lucrarea Duhului de viaţă dătător, efectuată prin acela care este Viaţa, Isus Cristos. În plus, aceştia nu au respins din neştiinţă lucrarea lui Dumnezeu, căci motivul respingerii nu era insuficienţa dovezilor, ci o inimă rea, încăpăţânată, egoistă cu interese meschine. În contrast, Petru s-a lepădat de Domnul Isus din teamă nu din răutate, şi i-a părut foarte rău după aceea de ceea ce a făcut, pe când fariseii au hulit Duhul Sfânt din răutate (Matei 12:34), fără nici un regret.

Însă legat de aceste pasaje se mai ridică câteva întrebări, ca de pildă: De ce, Isus spune că hula împotriva Fiului omului va fi iertată? Sau, oare unii oameni care pun pe seama lucrării Diavolului, unele manifestări de la Duhul Sfânt din unele biserici creştine, au comis păcatul de neiertat? Sau cei ce într-un moment de mânie au înjurat Duhul Sfânt au comis păcatul de neiertat? În primul rând, vreau să spun că numai Domnul Isus Cristos singurul autorizat de Tatăl poate judeca şi stabili cine a comis păcatul de neiertat sau hula împotriva Duhului Sfânt (Ioan 5:22). Un lucru însă este clar, cel ce a făcut unul din aceste lucruri, dacă îi pare rău de ceea ce a făcut, sigur nu a comis păcatul de neiertat, căci cel ce a comis un astfel de păcat nu mai regretă ceea ce a făcut, având inima total împietrită ca fariseii (Psalmul 17:10; 119:70). Însă de ce, Isus spune că hula împotriva Fiului omului va fi iertată? Deoarece El nu punea accentul pe mărturia Lui, ca oamenii să creadă vorbele Lui, ci El se baza pe lucrările care le făcea, pe mărturia Tatălui care întărea prin semne şi minuni mărturia Lui (Ioan 8:17,18; 10:24-38; 14:11), astfel Isus prin aceste cuvinte subliniază, că cei ce nu cred mărturia Lui şi îl hulesc pe El, pot fi iertaţi, însă cei ce hulesc Duhul Sfânt, mărturia Tatălui despre Fiul Lui nu vor fi iertaţi (1Ioan 5:8-12). Iar cât despre unii oamenii care pun pe seama Diavolului lucrarea Duhului Sfânt din unele biserici nu au comis neapărat păcatul de neiertat, căci mulţi o fac din neştiinţă ca Pavel (1Timotei 1:13). De asemenea, aceştia aşa sunt învăţaţi de conducătorii lor, că astăzi Dumnezeu nu mai face miracole, în contrast cu ce credeau fariseii care au hulit Duhul Sfânt şi care credeau în miracole şi aveau diferite metode rabinice de a scoate demoni, căci Isus le spune în Matei 12:27: “Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri.” Astfel Dumnezeu ţine cont de măsura conştientizării noastre atunci când ne judecă chiar în ce priveşte credinţa în miracole. În concluzie, fariseii credeau în acest gen de miracole, însă au dat o interpretare greşită, însă unii din unele biserici din prezent nu mai cred că astăzi Dumnezeu mai face astfel de miracole.

Ce putem spune de unii creştini care din mândrie sau răzvrătire au adus injurii Duhului Sfânt? Probabil motivul pentru care au făcut aceasta este pentru că Dumnezeu nu a acţionat cum ar fi vrut ei. După cum am spus mai înainte doar Isus poate stabili cine a hulit în adevăr Duhul Sfânt, în plus, situaţiile diferă de la caz la caz, însă dacă acei creştini le-a părut rău după aceea de ceea ce au făcut, dacă Dumnezeu a lucrat zdrobire în ei, atunci ei nu au comis păcatul de neiertat, iar prin atitudinea lor ei nu au pus la îndoială mărturia Tatălui prin Duhul Sfânt, ci a fost o atitudine de rebeliune, însă aceasta dacă continuă mai mult timp, cu siguranţă va duce la păcatul de neiertat şi la împietrire totală, căci prin această faptă ei au făcut paşi spre păcatul de neiertat, însă dacă aceea atitudine este urmată de pocăinţă sinceră, acesta indică că inima acelui om nu este împietrită deplin, fiind posibilă pocăinţa. Ori păcatul ce nu mai poate fi iertat, nu este o faptă de care după ce a fost comisă nu mai poate fi iertată oricât ne cerem iertare, ci este aceea atitudine a inimii care nu mai poate primi iertare pentru că persoana din cauza împietririi, mândriei, a răzvrătirii, a tociri şi morţii conştiinţei, nu mai îşi cere iertare. Astfel cu siguranţă cel ce a comis păcatul de neiertat nu se mai întrebă dacă a comis păcatul de neiertat, nu se mai frământă, cine îşi pune o astfel de întrebare sincer, cine se frământă pentru relaţia lui cu Dumnezeu, cu siguranţă acela nu a comis păcatul de neiertat (comp. cu Isaia 45:24,25).

Păcatul căderii, dar să trecem la un alt pasaj controversat din Noul Testament care creează tulburări în mintea multor creştini, este cel din Evrei 6:4-6, care este interpretat în fel şi chip, astfel unii spun că descrierea din v.4,5 se referă la anumite nivele înalte de spiritualitate de la care dacă cazi nu mai poţi fi reabilitat, alţii interpretează expresia: “au căzut”, la anumite păcate ca adulterul, în timp ce alţii spun că se referă la a te lăsa de pocăinţă, iar după un timp dacă revii din nou din lume nu mai poţi fi iertat. Însă toate aceste speculaţii nu stau în picioare la o analiză atentă, căci în v.4,5 unde se spune: “Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor”, nu se referă la un anumite nivele de maturitate, ci la momentul naşterii din nou când primeşti Duhul Sfânt, când eşti luminat, eşti făcut cetăţean al cerului, iar expresia: “au căzut”, nu se referă nici la căderea într-un anumit păcat nici l-a a cădea înapoi în lume, căci contextul nu se referă la aceste aspecte. Astfel cei ce dau astfel de interpretări, pur şi simplu dau o interpretare după minte lor, care nici nu este de fapt în armonie cu restul Scripturilor, care arată că cineva care a căzut în lume, sau într-un păcat grav poate fi reabilitat (vezi exemplu cu curvarul din Corint – 1Corinteni 5:1-13 comp cu 2Corinteni 2:5-11). Însă studiind contextul acestui text, şi scopul scrisorii către Evrei putem înţelege la ce s-a referit scriitorul când a spus: “…au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit.” Pentru a da un sens corect acestor cuvinte, trebuie să înţelegem că scopul scrisorii către Evrei, era de a dovedi superioritatea Lui Isus, a Noului Legământ, faţă de Moise şi a Vechiului Legământ. Mai ales că unii dintre creştinii evrei erau presaţi şi influenţaţi să adauge la Noul Legământ lucruri şi obiceiuri din Vechiul Legământ. Astfel după ce în capitolul 1 se arată superioritatea lui Isus faţă de îngeri, se scoate în evidenţă jertfa Lui, înălţarea Lui, şi răscumpărarea oamenilor din păcat şi moarte făcându-i pe aceştia fraţi cu El, în capitolul 3 se arată că Isus este mai mare ca Moise, şi Stăpân peste casa lui Dumnezeu, iar în capitolul 4,5 se vorbeşte de sabatul spiritual în care au intrat creştinii şi superioritatea lui Isus ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, faţă de cei după rânduiala lui Aron. Însă creştinii evrei erau copii spirituali, şi astfel în privinţa superiorităţii Noului Legământ faţă de Vechiul erau nelămuriţi şi aveau nevoie de învăţătură (Evrei 5:11). Tocmai de aceea au fost învăţaţi prin această scrisoare, pentru ca să nu dea curs obiceiurilor şi practicilor venite din Vechiul Legământ, astfel să cadă sub incidenţa vechii legi şi să creadă că salvarea se poate obţine prin fapte, atacând astfel jertfa lui Isus care este perfectă şi completă, de aceea Pavel le spune că dacă nu au grijă şi cad din poziţia descrisă prin cuvintele “… luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor”, sub incidenţa Vechiului Legământ, care nu prezenta speranţa cerească, iar în care dreptatea se obţinea prin fapte (Galateni 3:10), reîntoarcerea nu mai este posibilă “fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit”, deoarece doar moartea lui Isus a pus capăt legii (Coloseni 2:14), ori Isus nu mai poate să moară încă o dată ca ei să fie eliberaţi încă o dată de sub lege, sau cum spune textul biblic: “înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă”, căci ei au fost aduşi o dată de sub lege la pocăinţă, ei trebuiau să rămână prin credinţă în Noul Legământ. De aceea Pavel îi avertizează că ei au făcut paşi spre păcatul de neiertat, fiindcă prin ţinerea Vechiului Legământ, ei atacă soluţia lui Dumnezeu, care este Cristos. Astfel ei erau în pericolul de a respinge realitatea lucrurilor manifestată în Cristos (Coloseni 2:16,17), pentru umbra lucrurilor care erau ritualurile legii (Evrei 10:1). Chiar şi în zilele noastre există religii care cred în îndreptăţirea prin fapte, sau care combină harul cu faptele legii, astfel şi noi trebuie să avem grijă pentru a nu cădea într-o astfel de atitudine, fie influenţaţi de aceştia, fie din cauza mândriei noastre care se încrede în propriile merite ca să nu cădem din har. Un lucru care ne va ajuta este să analizăm atitudinile pe care le descrie Pavel la creştinii evrei, care au făcut paşi spre păcatul de neiertat. Sfatul dat de Pavel pentru ei şi pentru noi pentru a nu aluneca spre păcatul de neiertat era: să dăm atenţie lucrurilor pe care le-am auzit prin Evanghelie, care sunt baza credinţei noastre, ca să nu ne depărtăm de ele plutind în derivă (Evrei 2:1 NT.93). Să nu stăm nepăsători sau să nu “nesocotim” (NT.93) o salvare aşa de mare vestită însuşi de Domnul Isus, şi de apostoli, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor (Evrei 2:2-4). Să nu uităm căci Dumnezeu ne-a supus lumea viitoare nouă (2:5), să ne îndreptăm privirile spre Isus apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre (3:1), să nu uităm că El este vrednic de o slavă mai mare ca Moise şi noi suntem prin El, casa lui Dumnezeu (3:2-6), de aceea să nu ne împietrim inimile, să ascultăm, să avem credinţă, şi să luăm seama pentru a nu avea o inimă rea a necredinţei, împietrindu-se prin înşelăciunea păcatului (3:7-13). În plus, să intrăm în odihna lui Dumnezeu odihnindu-ne de faptele noastre în Cristos (4:2-11), iar chiar dacă am păcătuit să apelăm cu îndrăzneală la harul lui Dumnezeu, deoarece avem un Mare Preot plin de milă, şi să apelăm la îndurare şi la har cât mai repede (4:14-16), să nu uităm căci cinstea de mare Preot Cristos nu şi-a luat-o de la El însuşi ci o are de la Dumnezeu. Deci putem avea deplină încredere în Noul Legământ, astfel toţi cei ce-l ascultă vor fi mântuiţi veşnic (5:1-10), Pavel îi mustra şi pentru faptul că ei au devenit greoi la auzit şi înţeles lucruri profunde, rămânând copii spiritual, şi astfel fără posibilitatea de a se hrăni cu hrană tare (5:11-14). În concluzie, simptomele alunecării pe drumul spre păcatul de neiertat sunt: lipsa de atenţie faţă de Cuvânt, depărtarea de El şi plutirea în derivă, nepăsarea sau nesocotirea mântuirii şi a deosebitelor privilegii pe care ni le-a dat Dumnezeu, lipsa de credinţă, o gândire ne-aţintită spre Cristos, neascultare, ancorare mai mult în lucrurile vizibile carnale, împietrirea inimii, lipsa de odihnă în Dumnezeu, greoi l-a auzit. Toate acestea îi caracteriza pe unii dintre creştinii evrei, astfel ei erau tentaţi să adere din nou treptat, treptat la Vechiul Legământ, care nu avea atât nevoie de credinţă, fiindcă încă avea lucruri vizibile, ca templu din Ierusalim şi tot felul de ritualuri de curăţie, sfinţenia prin o alimentaţie după lege, diferite spălări (Evrei 9:9,10). Astfel era mult mai greu să te încrezi într-un Mare Preot invizibil, într-un templu invizibil, tot aşa şi noi actualmente putem fi furaţi de o evanghelie intelectuală care satisface intelectul şi raţiunea noastră, sau punerea accentului pe o organizaţie vizibilă, sau pe anumite fapte exterioare prin care credem că suntem sfinţi, cum ar fi abţinerea de la anumite alimente, diferite posturi şi abstinenţa de la sex între căsătoriţi pentru câteva zile înainte de luarea Cinei Domnului, şi tot felul de obiceiuri despre care credem că făcându-le vom fi mai bine văzuţi de Dumnezeu, şi astfel treptat, treptat să cădem de la dreptatea care vine doar prin credinţa în Cristos.

Păcatul cu voia, care apare în Evrei 10:26, şi care descrie păcatul ce nu mai poate fi iertat. Acest pasaj se adresează în primul rând tot creştinilor evrei, dar el constituie o avertizare pentru noi toţi. Cu toate că acest text este interpretat în fel şi chip, sensului este asemănător cu cel din Evrei 6:4-6, sau cu păcatul cu voia ce apare şi în Vechiul Testament. Astfel acest păcat nu se referă la vreun păcat pe care-l comitem cu bună ştiinţă, căci toţi am comis păcate nu numai din greşeală ci şi cu intenţie, fiind conştienţi că ceea ce facem este păcat, atunci la ce se referă expresia: “păcătuim cu voia” ? Ca şi în textul precedent tot contextul textului, şi al cărţii Evrei ne ajută să discernem sensul corect al acestui text. În primul rând dacă citim tot capitolul 10, observăm că Pavel demonstrează superioritatea jertfei lui Cristos faţă de cele de animale (v.1-14), apoi se arată că Dumnezeu profeţeşte prin Ieremia un alt legământ, care aduce iertarea completă de păcate fără a mai aduce necontenit jertfe (v.15-18), apoi se arată că prin jertfa lui Cristos, noi avem libertatea de a intra în locul Prea preasfânt, adică în cer (v.19,20), şi deoarece avem un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, o deplină siguranţă a credinţei, cu inimile stropite şi curăţate prin Duhul Sfânt şi sângele lui Isus, cu trupurile curăţate de apa Cuvântului şi prin botez (9:14; 10:21,22). Până aici Pavel descrie drepturile şi binecuvântările Noului Legământ, cât şi starea normală de sănătate spirituală a unuia care face parte din acest legământ deosebit. În continuare însă Pavel îi sfătuieşte următoarele lucruri din care înţelegem fisurile spirituale ale celui ce face paşi spre păcatul de neiertat, astfel el îi îndeamnă: “Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie.” Deci creştinii evrei aveau probleme cu: mărturisirea speranţei lor, cu încrederea în Dumnezeu şi în făgăduinţele Lui, de asemenea, nu mai erau motivaţi să îi îndemne pe alţii la dragoste şi la fapte bune, căci ei erau nesiguri, şi aceasta îi făcea să absenteze de la părtăşia fraţilor ca adunare, ei nu mai erau suficient de încrezători de ziua lui Isus Cristos care se apropie. Prin urmare Pavel îi avertizează în continuare la aceste îndemnuri ale lui, spunându-le unde pot ajunge dacă continuă aşa, căci v.26 se leagă de versetele precedente prin cuvântul “căci” dar să vedem avertismentul lui din v.26,27: “Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi.” Observăm din acest text, că atitudinea celui ce păcătuieşte cu voia este aceea de răzvrătit, căci cu toate că au fost luminaţi de Duhul Sfânt (v.32; 6:4), au avut cunoştinţa adevărului, au avut diferite virtuţi creştine deosebite (v.33,34), totuşi din cauză că aşteptarea lor nu s-a realizat suficient de repede că Isus nu a venit, ei şi-au pierdut încrederea, răbdarea şi speranţa, tocmai de aceea, Pavel îi îndeamnă în v.35-39 BCR următoarele: “Deci, să nu părăsiţi, încrederea voastră, care are o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, împlinind voia lui Dumnezeu, să puteţi primi făgăduinţa. „Încă puţină, foarte puţină vreme” şi „Cel care vine va veni, şi nu va întârzia. Şi cel drept va trăi prin credinţă: dar dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.”  Noi însă nu Suntem din aceia care dau înapoi spre pierzare, ci din aceia care au credinţă pentru păstrarea sufletului.” În acest text din nou apare un cuvânt de legătură: “Deci”, care face legătura cu versetele anterioare şi astfel primim lumină despre ce este păcatul cu voia, care este un păcat al necredinţei, contra soluţiei lui Dumnezeu care este Cristos, contra harului (Evrei 10:29), deoarece apelarea la soluţiile temporare ale Vechiului Legământ în detrimentul soluţiei veşnice care este Cristos este o insultă pentru harul lui Dumnezeu. De asemenea, din cauza necredinţei, a nerăbdării, a lipsei de speranţă, ei au început treptat să se adâncească într-o viaţă lipsită de vigoare spirituală, lipsind de la întrunirile creştine, ne mai predicând cu îndrăzneală, şi ne mai îndemnând pe fraţi în vederea aşteptării zilei lui Cristos. Astfel ei treptat, treptat s-au ancorat tot mai mult în lucrurile vizibile care nu necesitau credinţă (2Corinteni 5:7), atât în cele ale Vechiului legământ, cât şi în cele lumeşti. Tocmai de aceea Pavel prezintă în continuare oamenii credinţei descrişi în capitolul 11, tocmai de aceea el le spune să nu lase ca păcatul să-i înfăşoare aşa de uşor, în timp ce se uită ţintă la Isus, care a trecut prin mai mari suferinţe ca ei şi s-a luptat până la sânge cu păcatul, astfel ei nu vor obosi dacă vor privi la El (12:1-4). În mod similar, o altă atitudine a lor, era atât să dispreţuiască disciplina din partea Iehova, cât şi îşi pierdeau inima când erau disciplinaţi de El, ei nu priveau disciplina ca fiind ceva bun care ne purifică pentru glorie, ba mai mult din cauza oboselii şi a descurajării care venea din necredinţă, nu mai vegheau asupra altora ca nimeni să nu fie lipsit de harul lui Dumnezeu, ei erau săraci în har din cauza necredinţei şi a mentalităţii din vechiul legământ care a început să se înfiripe în inima lor. Astfel ei erau să cadă în capcana în care a căzut Esau, care a dispreţuit dreptul de întâi născut, pentru o mâncare, tot aşa ei erau tentaţi să dispreţuiască dreptul de întâi născut pentru cer, pentru lucrurile legii lui Moise, ei erau în pericolul să se lepede de o împărăţie veşnică pentru lucrarea legii care era trecătoare (12:15-29), toate acestea deoarece a permis nemulţumirii să-i influenţeze. Tocmai de aceea El le dă în capitolul final sfaturi care să-i ajute să-şi corecteze atitudinea, sfatul de a stărui în iubirea frăţească (13:1), de a fi ospitalieri şi plini de empatie (13:2,3), de a fi curaţi în legătura conjugală (13:4), de a fi mulţumiţi cu ce au din punct de vedere material (13:5,6), de aşi aduce aminte de exemplele conducătorilor lor care au murit în credinţă indiferent dacă Domnul a venit sau nu (13:7), în plus, de a nu uita că Cristos nu se schimbă (13:8), de a nu se lăsa amăgiţi de doctrina mâncărurilor din lege (13:9), de a accepta prin credinţa în jertfa lui Isus, persecuţiile (13:10-13), de a nu pune accent pe templu sau pe cetatea Ierusalimului, ci pe cetatea Ierusalimul ceresc (13:14), pe a aduce jertfe spirituale ca mărturisirea, dărnicia şi binefacerea (13:15,16), pe a asculta de conducătorii adunării (13:17).

În concluzie, înţelegem că păcatul cu voia este, un păcat izvorât dintr-o atitudine de: nemulţumire, de necredinţă, neascultare, dispreţuire a soluţiei lui Dumnezeu, din atitudinea de potrivnic şi răzvrătit, de lipsă de respect faţă de lucrurile sacre a lui Dumnezeu, iar aceste atitudini se descoperă prin: lipsă de speranţă, de răbdare, de mulţumire, de iubire, de credinţă, de bucurie, lipsa mărturisirii cu îndrăzneală, lipsa participării la părtăşia şi încurajarea fraţilor. El este un păcat contra soluţiei lui Dumnezeu care este harul manifestat prin jertfirea lui Cristos (Evrei 10:29), el nu este un păcat care mai poate fi iertat, deoarece Dumnezeu nu mai are o altă soluţie de iertare a păcatelor, pentru cel ce a respins soluţia Lui. În comparaţie cu textul din Evrei 6:4-6 cel din Evrei 10:26, nu se referă numai la căderea sub vechiul legământ (13:9), ci şi la căderea în păcate carnale şi lumeşti prin nesocotirea harului, şi prin pierderea credinţei (13:4,5). Poate ne întrebăm: cât de mult trebuie să se manifeste în mine aceste atitudini, pentru a ajunge la păcatul de neiertat (cu voia)? Biblia nu precizează, însă ea ne avertizează să nu ajungem acolo, descriindu-ne unele semne care ne descriu atitudini şi fapte ale celor ce au început să meargă spre drumul spre păcatul cu voia.

Păcatul care duce la moarte, este ultima descriere a păcatului de neiertat pe care noi o vom dezbate, şi care apare în 1Ioan 5:16, unde se spune: “Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvârşit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela.” Observăm din acest text că apostolul Ioan spune să ne rugăm pentru iertarea fraţilor care au făcut un păcat, însă el ne spune să nu ne rugăm pentru cel ce a săvârşit păcatul care duce la moarte. Noi ştim, că toate păcatele duc la moarte (Romani 6:23), fie mici, fie mari (Iacov 1:15), atunci de ce vorbeşte el de păcate care nu duc la moarte? Aici el se referă la păcatele ce pot fi iertate, iar prin cuvintele “un păcat care duce la moarte” se referă la păcatul de neiertat. Deci Ioan vorbeşte în acest text 2 categorii de păcate: 1.Păcat ce pot fi iertat (“păcat care nu duce la moarte”); 2. Păcat ce nu poate fi iertat (“un păcat care duce la moarte”). În prima categorie de păcate cele ce pot fi iertate, poate fi vorba de orice fărădelege sau nedreptate comisă (1Ioan 1:9). Însă pentru a stabili la ce s-a referit apostolul Ioan când a scris despre “un păcat care duce la moarte” trebuie să ne răspundem la întrebarea: De ce, Ioan a spus că pentru aceştia să nu ne rugăm pentru a fi iertaţi? Răspunsul simplu şi logic, este că aceştia nu mai pot fi iertaţi, însă oare aceştia nu mai pot fi iertaţi pentru că nu mai vrea Dumnezeu să-i ierte, sau pentru că chiar ştergerea păcatelor lor nu va produce în aceştia nici o reacţie vis a vis de bunătatea lui Dumnezeu, deci iertarea în cazul acestora nu va produce roade vrednice de pocăinţă, deoarece sunt total împietriţi. Să nu uităm, iubirea rabdă toate, suferă toate, acoperă toate, speră toate, crede toate (1Corinteni 13:4-8), deci Dumnezeu manifestă iubirea şi iertarea în mod perfect, având o răbdare şi o iertare perfectă, care iartă toate, dar când cineva a ajuns la un grad de împietrire în care dragostea, iertarea, răbdarea, lui Dumnezeu nu mai are nici un efect în inima şi în viaţa lui, Dumnezeu nu mai are rost să o manifeste, astfel el nu-şi pune iertarea într-un sac fără fund, ci va investi iertarea sa doar în persoana pentru care mai există şansă de transformare, însă pentru cel incorigibil, speranţa în schimbare, iertarea, răbdarea nu-şi mai au sensul, pentru acest om este pierdere de timp şi energie să mai te rogi.

Pentru a înţelege şi mai clar acest lucru, avem în Vechiul Testament un precedent în care Dumnezeu îi spune la Ieremia să nu se mai roage şi să nu mai mijlocească pentru poporul Israel (Ieremia 7:16; 11:14; 14:11), deoarece poporul era incorigibil. Citeşte descrierea atitudinii şi acţiunilor lor, cât şi declaraţiile lui Dumnezeu cu privire la ei din Ieremia 7:1-18,24,26-28; 11:8,13,14,15 pentru a înţelege ce înseamnă păcatul care duce la moarte. De asemenea vezi şi Numeri 15:30; Deuteronomul 21:18; 29:19,20; Psalmul 18:21. În concluzie, “un păcat care duce la moarte” se referă la o anumită faptă sau atitudine rea, indiferent dacă este vorba, de apostazie (1Ioan 2:18,19; 2Ioan 7-11), sau păcate carnale şi lumeşti (1Ioan 2:15-17), sau orice alt păcat pe care îl practicăm, şi de care nu vrem să ne lepădăm, în care ne găsim plăcerea, care ne va conduce în final, la o împietrire ireversibilă a inimii de unde nu mai există posibilitate de pocăinţă, nu că Dumnezeu nu mai vrea să ierte, ci pentru că omul este atât de încăpăţânat şi îşi găseşte atâta plăcere şi bucurie în păcat încât a ajuns incorigibil.

În puţine cuvinte, păcatul ce se iartă este orice păcat care nu-i permitem să prindă rădăcini în noi şi să ne ducă la împietrire totală. Iar păcatul de neiertat (sau păcatul împotriva Duhului Sfânt, sau cu voia, sau păcatul ce duce la moarte), este orice păcat care ne va duce prin practicarea lui la o stare de împietrire totală, şi astfel turnarea harului şi a iertării peste aceea persoană nu ar mai avea efect pocăinţa, nu ar mai putea fi corectaţi şi reabilitaţi, pentru că ei nu mai doresc cu adevărat lucrul acesta, nu că Dumnezeu nu ar mai vrea să le ofere această posibilitate, sau poate că ei doresc să primească iertare, dar doar pentru a trăi în continuare în păcat, şi nu pentru a-şi reface viaţa practicând dreptatea şi sfinţenia.

1.Caracterul lui Dumnezeu, este primul fundament şi cel mai important pentru iertarea unui păcătos.

În Biblie există zeci de pasaje care descriu caracterul îndurător şi milos al Creatorului, să trecem în revistă pasajele cele mai relevante, pentru a vedea şi înţelege bunătatea şi dragostea insondabilă a lui Dumnezeu.

Vom începe cu descrierea pe care şi-o face Dumnezeu personal în Exod 34:6,7: “Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul, Dumnezeu (Iahve, Iahve BO) este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!” Ce minunată descriere pentru Dumnezeul nostru, Cel care este plin de îndurare şi milostiv, nu doar îndurător uneori, ci plin de îndurare, stai şi gândeşte-te puţin la aceste cuvinte. De asemenea, când greşim este încet la mânie, nu este nerăbdător să-şi verse mânia, ci este plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea după mii de generaţi, în contrast cu mânia şi pedeapsa care este doar pentru trei sau patru generaţii. Dar oare, la ce se referă ideea: “iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat”? În timpul Vechiului Legământ, Dumnezeu i-a iertat pe evrei nedistrugându-I imediat, însă i-a pedepsit nelăsându-i să intre în ţara promisă (Numeri 14:18-24, 29-35). În Noul Legământ putem aplica acest principiu, adică că Dumnezeu iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, însă nu-l scuteşte pe păcătos chiar dacă s-a căit de consecinţele păcatului lui. De exemplu dacă cineva a furat, el poate fi iertat de Dumnezeu dacă se căieşte, dar nu este scutit de închisoare, când poliţia îl prinde. Dar şi în faptul că în general Dumnezeu nu ne scuteşte de efectele păcatului, este o dovadă de credincioşie faţă de noi, pentru că doar aşa învăţăm cât de amare sunt roadele păcatului. Dar poate ne întrebăm, care este înţelesul ultimei părţi a versetului care spune: “pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam”? Aceste cuvinte aveau mai multe sensuri, în perioada Vechiului Legământ se aplica după cum urmează: a) Pedepseşte pe copiii care fac aceleaşi fapte ca şi părinţii lor (Exod 20:5; Deuteronom 7:9,10), căci Dumnezeu nu pedepseşte pe copii drepţi pentru părinţi nedrepţi (2Împăraţi 14:6; Ezechiel 18:14-17); b) Efectele pedepselor se răsfrâng asupra copiilor (Numeri 14:33; Deuteronom 28:18,32,41); c) O împlinire literală, şi anume că copii au fost pedepsiţi pentru fărădelegea părinţilor (2Samuel 12:13,14), în general însă, acei copii au urmat faptele părinţilor lor, ca şi evrei care au fost pedepsiţi pentru păcatele lui Manase, dar ei au făcut faptele lui (2Împăraţi 24:2-4 comp. cu 23:37), însă uneori Dumnezeu în marea lui îndurare, când a văzut pocăinţă a amânat şi mutat pedeapsa (2Împăraţi 22:16-20) sau o micşorează, chiar anulează, după cum se spune şi în Ioel 2:13: “…Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi-I pare rău de relele pe care le trimite.” Însă în Noul Legământ, condiţiile iertării şi a judecăţii se schimbă, căci avem o bază mult mai bună pentru iertare decât sângele animalelor, avem sângele perfect al Mielului fără păcat care poate şterge orice fărădelege, ba mai mult avem un Mare Preot milos şi desăvârşit, care nu vrea să condamne ci să salveze (Ioan 12:47,48; Evrei 2:17,18; 4:14-16; 9:13,14), în plus, pedeapsa pentru păcate este pentru timpul hotărât de Dumnezeu, la judecata ce va avea loc la venirea Domnului (Fapte 17:31).

Dar să revenim la caracterul lui Dumnezeu, cunoşti pe altcineva care să manifeste iubire chiar şi faţă de cei ce se răzvrătesc contra Lui? Care să fie încet la mânie şi plin de bunătate şi credincioşie? Deci chiar dacă noi suntem necredincioşi (neloiali), El ne este credincios, căci necredincioşia noastră nu anulează credincioşia lui Dumnezeu (Romani 3:3), deoarece El nu dispreţuieşte pe nimeni cu toate că este puternic şi absolut în Stăpânirea sa (Iov 36:5), căci El este întruchiparea iubirii, după cum se spune în 1Ioan 4:8-10,19: “Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste…” Iar El ne-a arătat cea mai mare dragoste jertfind ce avea mai scump după cum se spune în continuare: “Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre… Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi.” Chiar ne-a iubit când noi nu-l cunoşteam, când noi eram vrăşmaşi cu El, când eram fără putere în dreptate şi nelegiuiţi (Romani 5:6-8). Chiar iubirea ce-o manifestăm faţă de El, nu este altceva decât o reflectare a iubirii pe care a pus-o în inima noastră. Acesta este Dumnezeul Bibliei, Cel despre care se spune: “El îţi iartă toate fărădelegile tale El îţi vindecă toate boalele tale;… Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate. El nu Se ceartă fără încetare, şi nu ţine mânia pe vecie. Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre. Ci cât Sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El;  cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El ştie din ce Suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că Suntem ţărână.” (Psalmul 103: 3,8-14). Da David care a scris aceste cuvinte le-a şi experimentat, El a cunoscut caracterul Dumnezeului Său, căci observaţi ce spune într-o situaţie critică în care era nevoit să fie pedepsit: “Să cad în mâinile Domnului, căci îndurările Lui Sunt nemărginite; dar să nu cad în mâinile oamenilor!” (1Cronici 21:13). Da, Dumnezeu are o îndurare nemărginită, căci iubirea rabdă toate, suferă toate, speră toate, crezi tu lucrul acesta? Îl cunoşti în acest fel pe Dumnezeu? Ai experimentat îndurările sale nemărginite? Dacă nu gândeşte-te la istoria poporului Israel, la desele răzvrătiri ale lui, şi la îndelunga răbdare a lui Iehova Dumnezeu, descrisă bine în Neemia 9:15-23,31, unde citim: “Le-ai dat, de la înălţimea cerurilor, pâine, când le era foame, şi ai scos apă din stâncă, atunci când le era sete. Şi le-ai spus să intre în stăpânirea ţării pe care jurase-i că le-o vei da. Dar părinţii noştri s-au îngâmfat şi şi-au înţepenit grumazul. N-au urmat poruncile Tale,  n-au vrut să asculte, şi au dat uitării minunile pe care le făcuse-i pentru ei. Şi-au înţepenit grumazul; şi, în răzvrătirea lor, şi-au pus o căpetenie ca să se întoarcă în robia lor. Dar Tu, Tu eşti un Dumnezeu gata să ierţi, îndurător şi milostiv, încet la mânie şi bogat în bunătate. Şi nu i-ai părăsit, nici chiar atunci când şi-au făcut un viţel turnat, şi au zis: „Iată Dumnezeul tău care te-a scos din Egipt!” şi s-au dedat la mari ocări faţă de Tine. În îndurarea Ta fără margini, nu i-ai părăsit în pustie, şi stâlpul de nor n-a încetat să-i călăuzească ziua pe drum, nici stâlpul de foc să le lumineze noaptea drumul pe care aveau să-l urmeze. Le-ai dat Duhul Tău cel bun, ca să-i facă înţelepţi; n-ai îndepărtat mana Ta de la gura lor, şi le-ai dat apă să-şi potolească setea. Patruzeci de ani, ai avut grijă să-i hrăneşti în pustie, şi n-au dus lipsă de nimic, hainele nu li s-au învechit, şi picioarele nu li s-au umflat. Le-ai dat în mână împărăţii şi popoare, ale căror ţinuturi le-ai împărţit între ei, şi au stăpânit ţara lui Sihon, împăratul Hesbonului, şi ţara lui Og, împăratul Basanului….Dar, în marea Ta îndurare, nu i-ai nimicit, şi nu i-ai părăsit, căci Tu eşti un Dumnezeu milostiv şi îndurător.” Cred că ne dăm seama că încăpăţânatul şi rebelul popor evreu despre care Dumnezeu a declarat: “ De aceea M-am desgustat de neamul acesta, şi am zis: „Ei totdeauna se rătăcesc în inima lor. N-au cunoscut căile Mele!” (Evrei 3:10), nu merita îndurarea şi cadourile pe care lea dat Dumnezeu, cum ar fi: călăuzirea atât noaptea cât şi ziua în mod supranatural, hrănirea în chip miraculos prin mană şi prin apă din stâncă, sau faptul că nu li s-au învechit hainele, şi nu li s-au umflat picioarele cu toate că acea generaţie a comis păcatul de grav al necredinţei, însă lui îi place îndurarea (Mica 7:18). Ba mai mult Ieremia îl descrie în Plângeri 3:22,23,31-33 BC prin cuvintele de neuitat: “Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu Sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!… Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna. Ci, când mâhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare: căci El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor.” Ce minunat caracter!

Chiar dacă uneori noi credem că suntem abandonaţi, cum credeau unii evrei când ziceau: “Sionul zicea: „M-a părăsit Domnul, şi m-a uitat Domnul!” Însă Dumnezeu spune altceva: “Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele, şi zidurile tale Sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!” Isaia 49:14-16. Şi mai adaugă: “Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.” Isaia 54:10. De ce toate acestea? Căci Dumnezeu este credincios, şi are sentimente tandre faţă de copii lui chiar căzuţi în păcat, după cum se spune în Ieremia 31:3,20: „Domnul mi Se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!… „Îmi este Efraim un fiu scump, un copil iubit de Mine?” „Căci când vorbesc de el, Îmi aduc aminte cu gingăşie de el, de aceea Îmi arde inima în Mine pentru el, şi voi avea milă negreşit de el, zice Domnul.” Da, bunătatea lui este veşnică, şi Dumnezeu este dornic să îşi arate harul şi mila, căci El este: “…Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri” (2Corinteni 1:3).

Biblia îl mai descrie după cum urmează: Călăuzitor (Psalmul 73:24); Tatăl orfanilor (Psalmul 68:5,6); răbdător (Psalmul 78:35-39); apărător şi eliberator (Psalmul 91:1-3); răscumpărător (Psalmul 103:8,12,13); vindecător (Psalmul 107:19,20); bogat în mila (Psalmul 145:8,9), prieten (Ieremia 3:4); preocupat de oameni (Ieremia 16:17); plin de afecţiune tandra (Ieremia 31:3; Ioan 16:27); doritor de bine nu de rău (Plângerile lui Ieremia 3:33); neschimbător (Maleahi 3:6); imparţial şi nepărtinitor (Fapte 10:34,35); darnic (Matei 7:11); credincios (2Timotei 2:13); îndelung răbdător (Romani 2:4); dătătorul oricărui dar bun (Iacov 1:17). Ce desăvârşit caracter! Însă să vedem voinţa lui Dumnezeu cu privire la păcătoşi.

“Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?… Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi.” (Ezechiel 18:23,31,32). Deci voinţa lui Dumnezeu nu este moartea păcătosului, ci voinţa lui este că păcătosul să se întoarcă de la căile lui şi să trăiască, astfel El chiar promite pe viaţa lui că aceasta este dorinţa Lui, vă daţi seama cât de mult ne iubeşte, dorind să ne încredinţeze de voia Lui chiar făcând ca viaţa lui să fie chezaşul acestei hotârâri? După cum se spune în Ezechiel 33:11: “Spune-le: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?” Deci aceasta este voinţa lui expresă, după cum ne învaţă şi Domnul nostru Isus Cristos în Matei 18:14, unde spune: “Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi.” De multe ori noi vrem să murim, suntem sătui de noi, de murdăria noastră, nu merităm altceva, însă Dumnezeu doreşte altceva pentru noi, aceasta este voinţa Lui, şi cine i se poate împotrivi! De ce? “Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (Luca 19:10). Te simţi pierdut, atunci află că voia lui Dumnezeu este să te salveze să te caute, să te panseze şi să te restabilească, pentru că Domnul domnilor a venit special pentru cei pierduţi, El a murit şi a suferit, ca tu să fi mângâiat şi mântuit, şi atunci putem spune cu atât mai mult, că cei ce au fost găsiţi de Cristos, fiind făcuţi una cu el, nu vor fi părăsiţi chiar dacă au alunecat în păcat, căci Dumnezeu “…are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2 Petru 3:9) Şi să reţinem că aceste cuvinte au fost adresate creştinilor mântuiţi (2Petru 1:1, vezi şi Romani 5:9,10). Astfel putem spune în concluzie împreună cu Pavel: “Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pîră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osîndi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?… Totuşi în toate aceste lucruri noi Suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.Căci Sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8:31-39). Ce minunat că voinţa lui Dumnezeu e ca nimic să nu ne despartă de dragoastea lui, doar noi cu bună ştiinţă continuând în păcat putem să ne depărtăm de dragostea Lui (Isaia 59:2). Fie însă ca şi voinţa noastră să fie identică cu a lui Dumnezeu, care nu doreşte moartea păcătosului, ci le face acestora promisiuni pline de speranţă dacă se întorc la El, după cum vom vedea în continuare.

3. Promisiuni ale lui Dumnezeu, sunt o altă bază absolut sigură pe care ne putem baza atunci când inima noastră nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea, ne duce în păcat. Să trecem în revistă câteva promisiuni pe care să le scriem în inima noastră şi să nu le uităm niciodată:

“Veniţi, să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfîşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile. El ne va da iarăşi viaţă… Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţei, şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” Osea 6:1-3 Ce minunat îndemn le dă profetul Osea poporului Israel, ca aceştia să fie siguri de credincioşia lui Dumnezeu, însă încredinţarea lui Osea bazată pe Cuvântul şi promisiunea lui Dumnezeu se aplică şi în cazul evreilor spirituali (Romani 2:28,29). Astfel să fim siguri că dacă-l căutăm “El ne va vindeca;… El ne va da iarăşi viaţă” Căci El însuşi a promis în Osea 14:4: “Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei!” De ce? Deorece necredincioşia noastră nu anuleză credincioşia lui Dumnezeu, ba mai mult: “unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult” (Romani 5:20; 3:3). De aceea El ne îndeamnă prin cuvintele din Isaia 55:7 făcându-ne următoarea făgăduinţă: “Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” Da, promisiunea este că va avea milă de cel ce se căieşte, căci El nu oboseşte iertând. Iehova este Dumnezeul promisiunilor şi al îndurări unde toţi cei păcătoşi pot găsi refugiu, căci El însuşi declară: “Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul…” (Ieremia 29:11-14). Chiar şi în Noul Testament găsim următoarea asigurare: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi. Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1Ioan 1:9-2:2). Observaţi fraţilor, că Isus nu este jertfă de ispăşire doar pentru păcatele oamenilor din lume, ci şi pentru “păcatele noastre”, ale celor credincioşi, atunci să avem deplina încredere că “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” Deci chiar noi cei răscumpăraţi putem să fim curăţiţi de orice nelegiuire, dacă ne cerem iertare sincer, dacă venim la Dumnezeu cu o inimă zdrobită de ceea ce am făcut şi mărturisim neputinţa noastră, cerându-i ca El să ne sfinţească să ne curăţească de orice gând şi faptă, învrednicindu-ne să trăim în lumină ca nişte sfinţi. Dar să vedem în continuare:

4. Tratamentul lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi, este unul spre vindecarea şi restabilirea lor spirituală. Dumnezeu încearcă toate metodele pentru salvarea omului din păcat, El le trimite oameni pentru a-i conştientiza de păcatul lor (Ieremia 26:2-5,13), când oamenii nu ascultă le deschide urechea prin suferinţă (Iov 36:15), da, de multe ori noi îl forţăm pe Dumnezeu să i-a nuiaua, care este ultima variantă de a ne corecta, când nu ascultăm de bunăvoie, căci “El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mîhneşte bucuros pe copiii oamenilor.” Ci o face din iubire, şi astfel nu ne poate lăsă să rămânem necuraţi, însă chiar când ne smereşte şi ne corectează prin suferinţă, El nu îngăduie să fim încercaţi peste puterile noastre, şi de multe ori scurtează perioada suferinţei hotărâtă pentru smerenia noastră, şi dacă ne întoarcem la El procedează după cum recunoaşte şi Ieremia, profetul care a văzut mari suferinţe prin distrugerea Ierusalimului, însă spune despre Dumnezeu: “Ci, când mîhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare” (Plângerile lui Ieremia 3:31-33).

În tratamentul lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi, este inclusă şi speranţa pe care le-o insuflă Dumnezeu, căci El le spune acestora: “Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmîzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşuii ca purpura, se vor face ca lîna.” (Isaia 1:18). Ce tratament binevoitor, faţă de un popor care era: răzvrătit (Isaia 1:2,5); încărcat cu fărădelegi şi care au părăsit pe Dumnezeu (v.3,4); cu fapte asemănătoare ca ale Sodomei şi Gomorei (v.10); plini de violenţă, crimă şi nelegiuire (v.12-15,21); hoţ, necinstit şi lacom (v.23), dar cu toate acestea, Dumnezeu este gata să ştergă orice urmă de păcat, dacă Israelul, şi prin extensie noi astăzi suntem dispuşi să ne lăsăm curăţaţi făcând următoarele: “Spălaţi-vă, deci, şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea…” (v.16,17). În plus, dacă dorim să învăţăm să facem binele, El nu numai că va curăţa nelegiuirea noastră, dar chiar ne va binecuvânta cu prosperitate, după cum El însuşi spune în Isaia 1:19: “De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării” Aceste binecuvântări sunt posibile, căci Dumnezeu să fim siguri că va face tot ce atârnă de El, însă să ne facem şi noi partea noastră, adică să voim şi să ascultăm, cum spune textul. Uneori însă ne simţim vlăguiţi şi lipsiţi de elan, nu mai avem putere să înaintăm, însă Marele Preot şi fratele nostru Isus Cristos să fim siguri că va avea compasiune faţă de noi după cum a şi fost profeţit despre El prin cuvintele: “El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-i va auzi glasul pe uliţe. Nu va frânge o trestie ruptă, şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata. Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui.” (Matei 12:19-21). Simiţi şi tu că eşti o trestie frântă, un fitil care fumegă, care nu mai foloseşte la nimic? Care face mai mult rău făcând doar fum, decât bine? Eşti şi tu o trestie frântă, care nu mai poate fi folosită la nimic? Atunci să şti că ai un aliat, ai un apărător, un protector pe Isus, Milosul şi dreptul Salvator, El nu te va certa, nu te va condamna, căci El vrea să te salveze nu să te piardă, aceasta este misiunea lui de Mare Preot, vino la El aşa împovărat cum eşti şi nădăjduieşte în El, căci El însuşi a spus: “pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Da, acesta este tratamentul lui Isus faţă de cei păcătoşi, de aceea “Popoarele aflând, au mers după El. Şi Isus le-a primit bine, le vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu, şi vindeca pe cei ce aveau trebuinţă de vindecare.” (Luca 9:11), şi tu poţi fi primit bine şi poţi fi vindecat, dacă înţelegi optica lui Isus faţă de cei păcătoşi şi te încrezi în El. Poate zici: “bine dar eu am păcătuit mult, am comis păcate grave, i-am fost infidel lui Dumnezeu, am fost un slujitor curvar spiritual”. Dacă spui asta atunci ascultă cuvintele lui Dumnezeu chiar pentru poporul Lui, care a comis adulter spiritual, din Ieremia 3:1-5,12,13,22 unde se spune: “ „El zice: „Când se desparte un bărbat de nevastă-sa pe care o părăseşte, şi ea ajunge nevasta altuia, se mai întoarce bărbatul acesta la ea? N-ar fi chiar şi ţara aceea spurcată? şi tu, ai curvit cu mulţi ibovnici, şi să te întorci iarăşi la Mine? -zice Domnul. Ridică-ţi ochii spre înălţimi, şi priveşte: unde n-ai curvit? Te ţineai la drumuri, ca Arabul în pustie, şi ai spurcat ţara prin curviile tale şi cu răutatea ta! Măcar că ploile au fost oprite, şi ploaia de primăvară a lipsit, totuşi tu ţi-ai păstrat fruntea de curvă, şi n-ai vrut să ai ruşine! Acum, nu-i aşa? strigi la Mine: „Tată!” Tu ai fost Prietenul tinereţii mele! Îşi va ţine El mânia pe vecie? „O va păstra El totdeuna?” Iată, aşa ai vorbit, şi totuşi ai făcut lucruri nelegiuite, cât ai putut!” Cu toate aceste practici extrem de detestabile, El le spune: “Întoarce-te, necredincioasa Israel, zice Domnul.” „Nu voi arunca o privire întunecoasă împotriva voastră, căci Sunt milostiv, zice Domnul, şi nu ţin mânie pe vecie…  „Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi vă voi ierta abaterile.” Ce Dumnezeu! CE TRATAMENT! CE ÎNDURARE! De aceea Dumnezeu îţi spune şi ţie azi, dragă cititorule: “Întoarce-te, nu te voi privi cu răutate, am destul har pentru toate fărădelegile tale, vino la mine şi lasă-mă să te vindec, poţi găsi un astfel de prieten în altă parte?”

În toate timpurile au existat oameni foarte corupţi şi din calea afară de păcătoşi, însă unii dintre ei până la urmă au fost sensibili la bunătatea lui Dumnezeu. Un prim exemplu, este Cel al lui Manase, descris în 2Cronici 33:1-16, şi 2Împăraţi cap.21, unde ni se relatează comportamentul Său extrem de păcătos, făptuind păcate ca: idolatria, profanarea templului din Ierusalim, uciderea copiilor săi prin ritualuri păgâne şi idolatre, spiritism (magie) de mai multe feluri, a târât şi pe popor la toate aceste păcate, neascultarea de proroci, vărsarea de sânge nevinovat, poate ne întrebăm după această descriere, ce nu a făcut regele Manase? Însă cu toate aceste păcate pe care le făcut în cunoştinţă de cauză, după ce Iehova l-a disciplinat prin suferinţă şi pedeapsă prin regele Asiriei, El s-a smerit adânc, s-a rugat stăruitor, şi Dumnezeu s-a îndurat de El, ba mai mult l-a pus din nou rege peste Iuda, şi toate acestea având ca efect fapte vrednice de pocăinţă din partea lui Manase care a înlăturat idolatria din Ierusalim, şi a aşezat din nou altarul lui Yahweh din templu unde I s-a închinat într-un mod corect.

Un alt exemplu de această dată din Noul Testament de om restabilit, este Cel al lui Saul din Tars, care îşi descrie păcatul Său prin cuvintele din 1Timotei 1:13: “…eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor.” Şi din Galateni 1:13, unde se spune: “…prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu, şi făceam prăpăd în ea” Ba chiar El se declară ca fiind primul dintre păcătoşi. Însă cu toate acestea, Saul a devenit binecunoscutul apostol Pavel, sfântul care ne spune să călcăm pe urmele lui. Ba mai mult, observaţi ce spune El în 1Timotei 1:13-16, dându-le astfel speranţă la toţi cei ce au căzut în păcat, el spune: “Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă! Şi harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus. O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” dintre care cel dintâi Sunt eu. Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică.” Da, dragă cititor, dacă Isus l-a mântuit pe Cel dintâi dintre păcătoşi, şi Scriptura nu poate fi desfiinţată, arătându-şi faţă de acesta, toată îndelunga lui răbdare ca să-l salveze, atunci cu siguranţă şi tu poţi să fi salvat, doar dacă vrei (vezi şi Luca cap.15).

În concluzie, dacă regele Manase cu atâtea păcate grave a fost iertat şi restabilit, dacă Saul, adică Pavel, Cel dintâi dintre păcătoşi a fost nu numai restabilit, ci şi pus într-o poziţie de onoare în trupul lui Cristos, atunci şi tu poţi, chiar dacă ai căzut în păcat, chiar dacă ai păcătuit păcate grave mult timp, căci însuşi Stăpânul Iehova a zis: “Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.” Aşa că dacă vrei să fi plăcut lui Dumnezeu, chiar aşa păcătos cum eşti, e timpul să speri în bunătatea Lui, căci Domnul pe aceştia îi iubeşte, deoarece cui i s-a iertat mult, iubeşte mult (Luca 8:47), lucrează mult pentru El (1Corinteni 15:10) şi nici unul din cei ce se încred în El, nu va fi condamnat (Psalmul 34:22) CE HAR!

După cum am văzut în capitolul 2 la cauzele alunecării în păcat, egoismul este vinovatul nr.1 pentru alunecarea în păcat, şi noi aici trebuie să lucrăm, căci păcatele noastre vizibile sunt roadele păcatelor invizibile din inima noastră, astfel degeaba vom lucra noi numai la manifestarea exterioară a păcatului în domeniu faptic, dacă nu lucrăm la inima noastră din care izvorăsc aceste păcate după cum spune Isus în Marcu 7:20-23: “El le-a mai zis: „Ce iese din om, aceea întinează pe om. Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, fapte de adulter, desfrânări, ucideri,  furturi, lăcomii, răutăţi, înşelăciuni, faptele de ruşine, ochiul rău, hulă, orgoliu, nebunie. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru, şi spurcă pe om.” De aceea în măsura în care îi permiţi lui Dumnezeu să-ţi cureţe inima, care este sediul sentimentelor, motivaţiilor şi dorinţelor, şi simbolul Eului nostru, în măsura aceea vei reuşi în lupta cu păcatul.

Un alt lucru important de care are nevoie un creştin, şi cu atât mai mult cel bolnav spiritual, este consilierea spirituală sau păstorirea. Poate crezi că nu ai nevoie de consiliere spunând că te descurci singur, sau spui că păstorul din biserica ta nu te înţelege, sau spui că nu cunoşti un creştin matur sau un bun consilier spiritual. Înainte de a răspunde la aceste obiecţii, aş dori să stabilim un lucru ce izvorăşte din Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, şi anume principiul din Iacov 5:14-16 unde se spune: “Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe bătrâni adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav, şi Domnul îl va ridica; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă deci unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.” Ca un prim înţeles acest text se referă la o boală fizică, însă principiul prezentat aici se aplică şi la bolile spirituale, ce principii extragem din acest text, în primul rând cel bolnav spiritual nu se poate vindeca singur, el are nevoie de ungerea cu undelemn şi rugăciunea bătrânilor adunării. Astfel datoria bătrânilor adunării este nu să condamne ci să vindece ungând cu undelemn pe cel bolnav, în caz de boală fizică cu undelemn fizic, în caz de boală spirituală cu undelemn spiritul, adică cu mângâiere, încurajare, consolare sau în unele situaţii chiar mustrare (Psalmul 141:5). Însă înţelegem că bolnavul spiritual trebuie să facă două lucruri:

Din acest text înţelegem care păcate trebuie mărturisite păstorilor, şi anume cele de care nu ne putem elibera singuri, după cum dacă de o boală fizică vedem că nu putem scapă cu toate că am luat unele medicamente şi astfel trebuie să apelăm la medic, tot aşa când suntem bolnavi spirituali, iar toate eforturile noastre au fost zadarnice, trebuie să apelăm la bătrânii adunării. Cel ce a căzut în păcat trebuie să fie transparenţi în a descrie păcatul lor, simptoamele, cauzele şi efectele acestuia, după cum bolnavul fizic descrie simptoamele bolii medicului, aşa trebuie să facă cel bolnav spiritual în faţa bătrânilor. Cei care nu vor să fie consiliaţi, nu vor să-şi mărturisească păcatele bătrânilor, ori au neîncredere în ei, ori o mare mândrie şi încredere în ei înşişi, şi în capacitatea lor de a rezolva problemele, dar această atitudine îi va duce mai mult în păcat, căci dacă o perioadă a încercat să lepede un anumit păcat şi nu a reuşit, atunci este puţin probabil că va reuşi fiind lipsit de rugăciunea fierbinte a celui drept, care să mijlocească pentru el, şi care poate face minuni (Iacov 5:16-20). De aceea să nu ne amăgim, Dumnezeu a furnizat credinciosului, un sistem şi unele principii prin care acesta poate fi vindecat, şi în general Dumnezeu nu va da eliberare şi vindecare celor ce ocolesc sfaturile Lui.

Însă poate te întrebi ce este de făcut dacă nu ai încredere în păstorul tău? Trebuie să te cercetezi, să te rogi şi să vezi dacă această neîncredere este justificată sau nu. Dacă este justificată şi eşti absolut convins că păstorul tău nu te înţelege, e posibil să găseşti în adunarea din care faci parte alţi creştini maturi care te-ar putea ajuta, sau la centre de consiliere spirituală, de asemenea poţi să-l rogi pe Dumnezeu să-ţi scoată în cale un creştin care poate manifesta empatie faţă de tine, căci El însuşi a promis în Ieremia 3:15 următoarele:  “Vă voi da păstori după inima Mea, şi vă vor paşte cu pricepere şi cu înţelepciune.” Întrebarea este: Cât de mult doreşti tu supunerea faţă de un păstor? Sau, vrei doar să fi înţeles doar să primeşti compătimire, sau vrei şi să fi corectat şi îndreptat în păcatul tău? Cât de mult tânjeşti tu după restabilire, indiferent de cât te-ar costa, indiferent dacă aceasta ar implica ca păcatul tău să fie cunoscut şi de alţii, sau ar implica o disciplină. Cu siguranţă că dacă cauţi restabilirea, este imposibil să nu găseşti, modalităţi şi ajutoare pentru a fi restabilit. Nu uita că mândria şi rebeliunea ne fac să nu apelăm la slujitorii lui Dumnezeu puşi în adunarea creştină să păstorească, de asemenea să nu uităm, că păcatul de neiertat este un păcat împotriva sistemului lui Dumnezeu prin care El dă eliberare.

Ultimul punct din acest capitol voi face o descriere a pocăinţei adevărate în contrast cu cea falsă, căci dacă ne-am căii mai profund de păcatele noastre, am fi mai uşor eliberaţi de ele. Însă de multe ori căinţa noastră este superficială, sau numai cu gura, căci am învăţat cumva să rostim cuvinte ale pocăinţei smerite, dar nu am învăţat să ne smerim cu adevărat şi să ne lăsăm schimbaţi în gândire şi acţiune. Astfel de multe ori rugăciunile noastre pline cu cuvinte de pocăinţă umilă, nu au impact şi Dumnezeu nu ne dă vindecare, căci pe El nu-l putem păcăli, El ştie când noi încercăm să mascăm mândria prin cuvinte smerite, sau când ne umilim doar cu gura dar inima rămâne la fel de împietrită şi ne-dispusă să sacrifice Eul. Însă unii creştini sau deprins să sacrifice timpul pentru rugăciuni de pocăinţă, dar nu sunt dispuşi să sacrifice pornirile inimii, şi nu prea vor să sufere pentru sfinţenie. Dar să revenim la pocăinţa adevărată, ce este aceasta?

Ei bine, căinţa adevărată este sentimentul de regret profund faţă de ceea ce am făcut rău, de întristare, de părere de rău, care naşte în noi voinţa şi hotărârea de a nu mai repeta cele făcute, pocăinţa aduce înnoirea minţii, ea nu este posibilă cu adevărat fără lucrarea Duhului Sfânt care ne convinge şi ne arată gravitatea păcatului nostru (Ioan 16:8). Pocăinţa adevărată aduce o ură sfântă faţă de lucrurile necurate, şi o teamă sănătoasă de Dumnezeu, ea mai implică mărturisirea păcatelor noastre lui Dumnezeu în primul rând, cât şi aduce în viaţa creştinului roadă vrednică de pocăinţă, adică schimbarea tiparelor comportamentale, de la atitudini şi acţiuni greşite la atitudini şi acţiuni bune. Pocăinţa se poate manifesta şi prin plâns, prin post, însă criteriu după care se stabileşte adevărata pocăinţă sunt roadele (Proverbe 28:13; Fapte 26:18,20; Efeseni 4:21-32).

În continuare să punem în contrast căinţa adevărată de cea falsă, aceste descrieri se bazează pe textele din: Geneza 25:29-34; 27:34; Evrei 12:16,17; 1Samuel 15:17-25,30; Ieremia 15:6,7, care descriu falsa căinţă, şi întristarea după voia lumii, cum o numeşte Pavel în 2Corinteni 7:10. Iar pe baza textelor din 2Cronici 7:14; 33:15,16; Isaia 55:6-8; Ieremia 15:6; 18:8, voi descrie întristarea după voia lui Dumnezeu sau căinţa adevărată, te-aş ruga să citeşti toate aceste texte şi să reflectezi asupra lor, după aceea citeşte în continuare următorul tabel bazat pe aceste texte care te va ajuta în această privinţă:

După ce ne-am analizat care este felul pocăinţei noastre, atunci află în încheierea acestui material, că tu trebuie să perseverezi în lupta cea bună, să nu-ţi pierzi inima şi să nu te descurajezi indiferent de câte ori ai repetat un păcat, căci cel drept de şapte ori cade, dar se ridică, (Proverbe 24:16^{cifra şapte în Biblie reprezintă completitudine}). Asta trebuie să faci tu, să te ridici ori de câte ori ai căzut, şi să a-i o mai mare înverşunare contra Vrăşmaşului care te îngenuncheză implorând pe Dumnezeu prin rugăciune, şi chiar dacă nu vei avea biruinţa după prima sau a doua încercare, ca şi evreii din Judecători 20:18-48, dacă continui lupta, vei izbândi, căci “Acela care perseverează cu răbdare până la sfârşit, va fi salvat.” (Matei 24:13 The Emphatic Diaglott). Astfel, tu nu pierzi lupta când cazi în păcat, ci o pierzi când abandonezi dorinţa şi stăruinţa de a stârpi păcatul din viaţa ta. Dacă însă vei persevera indiferent de ceea ce simţi, indiferent de câte înfrângeri ai avut, indiferent de situaţie, vei birui, de aceea tu trebuie să mergi înainte, după cum spune şi Pavel în Filipeni 3:13: “fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte”, este timpul ca şi tu să faci un singur lucru, să te arunci cu toată fiinţa ta spre ce este înainte, uitând trectul tău şi lăsându-l în seama Mielului care a murit pentru tine, este timpul să nu te mai gândeşti la trecut, ci la cum să te arunci înainte, şi astfel vei avea parte de biruinţă. Da mergi înainte, şi fă acest lucru din toată inima ta, căci de acesta atârnă viaţa şi viitorul tău.