Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

1. De ce are nevoie omenirea de salvare ?

Iehova Dumnezeu este iubire (1Ioan 4:8), de aceea El la făcut pe Adam şi pe Eva, creindu-I desăvârşiţi, şi I-a pus în grădina Edenului, un loc al farmecului şi al plăcerii (Geneza 2:8 n.s). Unul din îngerii care existau ca creaturi spirituale s-a răzvrătit şi a ispitit-o pe Eva, punând la îndoială porunca lui Dumnezeu, dându-i de înţeles că Dumnezeu o reţine de la ceva bun, astfel tentată de a fi ca Dumnezeu, adică independentă să aleagă singură binele şi răul, a mâncat din fructul oprit, ne ţinând cont de Creatorul ei care a pus-o în aceea grădină minunată. Ba mai mult, nici nu şi-a întrebat soţul ba chiar I-a dat şi lui să mănânce din fructul oprit, iar Adam iubind-o mai mult pe ea decât pe Dumnezeu a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului introducând păcatul în lume (Geneza 3:1-19). Ei s-au rupt de sursa vieţii, de Iehova Dumnezeu şi astfel au devenit imperfecţi, supuşi procesului îmbătrânirii şi a morţii, iar toţi urmaşii lui am moştenit aceste însuşiri ne-dorite, de aceea are nevoie omenirea de salvare (Romani 5:12).

2. Care este situaţia omenirii din cauza păcatului lui Adam şi al Evei?

Toţi oamenii au moştenit păcatul, adică degenerarea fizică cât şi o înclinaţie spre rău, spre egoism, adică o degenerare morală şi spirituală, deoarece primii noştri părinţi au fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică o copie a calităţilor lui (Coloseni 3:10), dar noi suntem moştenitori ai chipului lui Adam şi al Evei după căderea în păcat (Romani 3:23; 5:15,17). În plus nu numai că am moştenit păcatul, ci de multe ori ne-am lăsat influenţaţi de rău şi ne găsim plăcerea în nelegiuire, în loc să ne reţinem în a nu-l practica. De aceea Biblia ne numeşte “păcătoşi” adică un derivat al cuvântului “păcat” care în limbile originale ale Bibliei înseamnă: a rata ţinta ascultării perfecte de Dumnezeu (Romani 3:23; gr. “harmatia”), sau nedreptate (1Ioan 1:9; gr. “adikia”), sau greşală, cădere (Matei 6:12; gr. “paraptoma”), fărădelege (1Ioan 3:4; gr. “anomia”), călcarea poruncii (Romani 2:23; 1Timotei 2:15; gr. “parabasis”), lipsa de evlavie, nelegiuire (Iuda 15; gr. “asebia”).

Iar după cum oamenii s-au degradat fizic tot mai mult, tot aşa sa produs o degradare morală şi spirituală, nu degeaba Cuvântul lui Dumnezeu ne descrie ca fiind: nedrepţi sau nelegiuiţi (1Petru 3:18), netrebnici (Romani 3:9-12), vrăşmaşi cu Dumnezeu (Romani 8:7), corupţi (Iov 15:16), vicleni (Ecleziast 7:29), astfel toţi oamenii sunt despărţiţi ca un zid sau ca o prăpastie prin păcatele lor de Dumnezeul sfinţeniei (Isaia 59:2), ce situaţie dezastruoasă pentru om!

3. Cum putea fi răscumpărată omenirea din păcat şi moarte ?

Pentru a înţelege răscumpărarea, trebuie să înţelegem ceea ce au pierdut Adam şi Eva. La început Dumnezeu I-a creat perfecţi căci orice lucrare a lui este perfectă (Deuteronomul 32:4; Ecleziast 7:29), dar cu capacitatea liberă de a alege binele sau răul (Deuteronom 32:4; 30:19), astfel ei nu au fost creaţi ca roboţii fără posibilitatea de a lua personal decizii, ei aveau liberul arbitru şi din păcate au ales neascultarea, despărţirea de Dumnezeu (Osea 6:7 BCR). Astfel ei au pierdut viaţa perfectă şi au transmis descendenţilor lor imperfecţiunea o moştenire genetică cu boldul morţii şi al neascultării în ea (Romani 5:12). Dar Dumnezeu care este întruchiparea dragostei, ne iubeşte aşa păcătoşi cum suntem şi tocmai iubirea la îndemnat la acţiune (Ioan 3:16; Romani 5:8), cu toate că nu era dator să o facă, deoarece nu El era vinovat de căderea omului, dar din compasiune a făcut un plan de salvare a omului (Efeseni 3:11). Cu toate că Dumnezeu este iubire, El este şi drept, astfel că El se supune legilor pe care El însuşi le-a emis. Iar în cazul nostru, adică când s-a pierdut o viaţă perfectă cea a lui Adam, legea lui cere: “viaţă pentru viaţă” (Exod 21:23; Deuteronomul 19:21), prin urmare s-a pierdut o viaţă perfectă, aceasta trebuia răscumpărată tot de o viaţă perfectă. Dar nici un om de pe pământ nu era capabil să plătească un preţ de răscumpărare corespunzător, deoarece nimeni nu este perfect (Psalmul 49:7). Era nevoie de un om perfect, echivalentul lui Adam, care să-şi sacrifice viaţa pentru omenire şi să devină astfel noul Tată, sau Cel ce duce omenirea la perfecţiune (Isaia 9:6), de aceea Isus Cristos este numit în 1Corinteni 15:45: “…cel din urmă Adam…” pentru că El a fost echivalentul primului om perfect.

 

 

4. Care este rolul legii în contextul planului de salvare a lui Dumnezeu?

În primul rând pentru ca cineva să fie salvat, trebuie să recunoască că are nevoie de salvare, iar legea dată prin Moise tocmai acest scop a avut, să scoată în evidenţă starea păcătoasă de neascultare a omului şi să arate în mod clar şi fără echivoc, că omul este muribund că nu se poate auto-salva prin faptele lui (Isaia 64:6). Prin legea care este perfectă, vine cunoştinţa despre păcat, conştientizându-ne de starea noastră păcătoasă (Romani 3:20). Legea dovedind astfel că toţi merităm condamnarea la moarte, deoarece “plata păcatului este moartea”(Romani 6:23). Astfel legea a scos în evidenţă păcatul, ca fiind ceva foarte rău (Romani 3:19; 7:13), şi astfel necesitatea de a fi salvaţi de cineva perfect a devenit evident. De fapt prefigurările legii scot în evidenţă aceasta (Evrei 10:1). Tot prin lege s-a scos în evidenţă perfecţiunea şi normele drepte ale lui Dumnezeu (Romani7:12), astfel ea a contribuit la pregătirea poporului pentru venirea Salvatorului, în persoana lui Mesia şi le-a dat o îndrumare corectă, care să-I facă complet echipaţi pentru a înţelege răscumpărarea dată de Cristos (Galateni 3:23,24).

5. Care sunt câteva prefigurări ale Bibliei care scot în evidenţă nevoia răscumpărării ?

Biblia conţine multe prefigurări profetice, care scot în evidenţă nevoia de răscumpărare a omului. Una din aceste prefigurări este legea jertfelor a Vechiului Legământ. Jertfele din Vechiul Legământ erau de mai multe feluri: de, mulţumire (Levetic 3:1-17); de ispăşire (Levetic 4:5); pentru vină (Levetic 5:14-19);arderi de tot (Levetic 1:1-17; Numeri 28:1-8), jertfe pentru persoane individuale, sau pentru popor, ele aveau următoarele scopuri: 1. Acoperirea păcatelor şi o curăţire exterioară (Evrei 9:13); 2. Animalele fără cusur şi defect aduse ca jertfă prefigurau jertfa lui Isus, mielul fără cusur şi pată (Evrei 10:1,9,10; 1Petru 1:19); 3. Îi conştientiza pe evrei de starea păcătoasă a lor (Evrei 10:3); 4. Îi făcea conştienţi de nevoia foarte mare a unei răscumpărări perfecte, deoarece acele jertfe nu făcea pe nimeni perfect sau nemuritor (Evrei 10:1,2,4; Psalmul 49:7). Gândiţi-vă la a da cel mai frumos animal din turmă, poate animalul la care ţi cel mai mult, să-l duci cu mâinile tale la altar ca preotul să-l jertfească sau înainte de preoţia levitică capii de familie îl sacrificau personal. Tot aşa oare ce a simţit Tatăl nostru ceresc când a văzut pe singurul său Fiu, murind în chinuri, Isus persoana cea mai apropiată de Tatăl cea mai scumpă şi dragă (Ioan 1:18)?

O altă prefigurare a răscumpărării oferite de Cristos, este legea privind darurile de mâncare, şi ele reprezintă darul nespus de mare şi minunat al lui Dumnezeu în persoana Fiului său Isus Cristos (Evrei 10:5,7,10). Darurile de mâncare trebuiau să fie calitative, adică floarea făinii (făina cea mai de calitate), se mai aducea tămâie, undelemn, vin, aceste daruri erau prea sfinte şi se mistuiau în foc (Levetic 2:1-10; 6:14-23; Numeri 15:4-14). În plus după cum în Israel trebuia să se dea ce era mai calitativ, tot aşa şi Dumnezeu a dat pe singurul lui Fiu care era Cel mai iubit (Matei 3:17) şi deasupra îngerilor a dat fiinţa cea mai calitativă din toate fiinţele din cer. După cum aceste jertfe sau daruri erau de bun miros când se mistuiau în foc, tot aşa a fost şi jertfa lui Cristos, o jertfă de bun miros şi bine primită de Dumnezeu (Efeseni 5:2). Dar noi am dat tot ce avem mai de preţ pentru Iehova şi pentru fiul său Isus Cristos (Proverbe 3:9,10; 2Corinteni 5:14,15).

6. Ce trebuie inclus inclus în actul răscumpărării efectuat de Cristos ?

În primul rând să înţelegem ce înseamnă expresia “preţ de răscumpărare” (Marcu 10:45). În limba ebraică cuvântul “răscumpărare” înseamnă suma plătită pentru a răscumpăra un captiv şi are sensul de echivalare, putem ilustra aceasta printr-o ilustrare: cineva răpeşte un copil de la părinţii lui cerând o sumă de bani pentru a-l elibera, tot aşa noi am fost răpiţi de la Tatăl nostru ceresc şi de la viaţa perfectă, iar jertfa lui Isus adică viaţa umană perfectă care a fost sacrificată a plătit preţul corespunzător salvându-ne din ghearele răpitorului, adică din păcat şi moarte (1Timotei 2:5,6). Viaţa perfectă, sângele şi trupul fără de păcat sunt preţul de răscumpărare (Matei 20:28;Ioan 6:51; Efeseni 1:7; 5:2). Ba mai mult Biblia spune în 1Petru 2:24:”prin rănile lui aţi fost vindecaţi”(vezi şi Isaia 53), da rănile care au condus la moarte fac parte din răscumpărare, iar chinurile lui au început încă din grădina Gheţimanii când gândul că ar putea fi infidel Tatălui lui a făcut ca transpiraţia sa să se transforme în picuri de sânge (Luca 22:44), cu siguranţă chinurile sale din grădină au fost teribile, gândul că toate păcatele lumii vor fi transferate asupra lui a fost copleşitor, de aceea a apărut acest fenomen al transpiraţiei transformate în sânge care conform cu o revistă medicală acest fenomen se produce foarte rar în stări emoţionale de mare intensitate. Şi evenimentele de mai târziu au netezit răscumpărarea, adică biciuirea sadică a romanilor (Matei 27:26), rănile provocate de cununa de spini (Matei 27:29,30), drumul spre Calvar, care I-a adâncit rănile ducându-l la extenuare completă, ne mai putând să-şi ducă stâlpul de tortură (Matei 27:32), iar în final pironirea sa pe lemn care a dus la moartea sa de jertfă, moarte care a fost confirmată de împungerea coastei lui cu o suliţă de un soldat roman (Ioan 19:34). Cu valoarea acestei jertfe sa prezentat Isus ca Mare preot după înviere în faţa Tatălui său (Evrei 9:12,24).

1. De ce are nevoie omenirea de salvare?
2. Care este planul lui Dumnezeu pentru a salva omenirea?
3. Cum priveşti răscumpărarea şi ce îţi spune ea despre Dumnezeu?

Putem împărţi acest rol al lui Isus în 4 etape, după cum urmează:. I. De la căderea în păcat a omului până la întruparea lui ca om; II. De la întrupare până la învierea şi înălţarea sa la cer; III. De la înălţarea sa la cer până la venirea sa a doua; IV. De când va veni a doua oară până la predarea domniei în mâna Tatălui, la sfârşitul mileniului. În continuare vom dezvolta pe rând fiecare etapă în parte.

I. Ce a făcut Isus de la căderea în păcat a omului până la întruparea sa? Ei bine noi ştim că toată creaţia, inclusiv omul a fost făcut de Dumnezeu prin Isus, Ei au colaborat la creierea omului după cum se relatează în Geneza 1:26; Coloseni 1:16. După cum Iehova Dumnezeu era responsabil de creaturile sale, la fel şi Isus era implicat în aceasta, astfel chiar de la căderea omului în păcat, s-a profeţit o soluţie la această problemă, şi anume promisiunea din Geneza 3:15, unde se spune că sămânţa femeii (Isus) va zdrobi capul şarpelui (Satan). Înainte însă de a ajunge la această victorie finală, Domnul Isus a fost implicat pe parcursul timpului, în a da instrucţiuni vitale şi pentru salvare oamenilor credinţei, ca Enoh, Noe, Avraam, etc. El a venit la Avraam împreună cu doi îngeri pregătind calea pentru sămânţa promisă (Geneza cap.18,19). El a fost de asemenea îngerul care a scos poporul Israel din Egipt prin semne şi minuni şi care le-a dat legea în numele lui Iahveh (Iehova) pe muntele Sinai, pe care dacă cineva o păzea trăia prin ea (Fapte 7:35-38; Evrei 2:2; 13:2; 1Corinteni 10:4; Exod 14:19; 23:20,21).El este căpetenia oştirii lui Iehova care a acţionat în Canaan şi chiar şi după ce poporul s-a stabilit în ţară (Iosua 5:13-15; Iuda 9; Ioan 1:1-5; Isaia 63:9; Daniel 10:13,21).

II. A doua etapă a vieţii sale a început atunci când s-a născut ca om perfect din fecioara Maria, venind din cer pentru a plăti preţul de răscumpărare (Romani 5:15; 1Corinteni 15:45,47; Luca 1:30-35). Dar care sunt în mod exact motivele pentru care a venit pe pământ legate de salvarea omului? Ei bine putem menţiona 4 motive principale: a) Sa-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru păcatele oamenilor şi astfel a putut salva pe urmaşii lui Adam din păcat şi moarte (Marcu 10:45; 1Timotei 2:5; Coloseni 1:20). Tot prin moartea sa a pus capăt legii care lucra păcatul şi moartea (Efeseni 2:15,16; Romani 6:5,8,9), şi a nimicit toate lucrările Diavolului (Evrei 2:14). b) Ne-a învăţat adevărul care conduce la salvare (Ioan 18:37) atât prin cuvinte (Luca 4:43), cât şi prin fapte, furnizându-ne un exemplu perfect şi complet (1Petru 2:21) care ne ajută să rămânem în braţul salvator al lui Dumnezeu. c) A demonstrat că nu Dumnezeu este vinovat de căderea omului în păcat, deoarece rezistând la toate ispitele, a arătat ca şi Adam şi Eva ar fi putut rezista (Romani 5:14,19). d) A devenit persoana potrivita pentru rolul de Mare Preot , deoarece a fost încercat în toate, dar fără păcat şi astfel îi poate înţelege mai bine pe oameni pledând pentru iertarea slăbiciunilor lor şi astfel îi duce pe oameni la desăvârşire (Evrei 4:15; 5:8-10). Oare nu putea Dumnezeu trimite pe altcineva pentru salvarea omului? Dintre oameni nimeni nu putea fi perfect pentru a fi echivalentul lui Adam, căci toţi au moştenit păcatul, iar dintre creaturile spirituale din cer Domnul Isus era Cel mai potrivit din pricină că era responsabil de ce se întâmplă pe pământ ca colaborator al lui Dumnezeu la creiere, iar după cum Isus a fost primul Fiu din cer al lui Dumnezeu era potrivit ca El să fie dat pentru primul Fiu de pe pământ Adam. După trei zile de la moartea sa a fost înviat de Dumnezeu ca prim rod al salvării din moarte (1Corinteni 15:4,20,23; Evrei 13:20), arătând că moartea poate fi biruită, după ce Isus a purtat toate păcatele oamenilor pe lemn şi a fost în Locuinţa Morţilor părţi din trei zile, unde a dus toate păcatele omeniri şi le-a nimicit prin moartea sa (Fapte 2:24-28). După 40 de zile de la învierea sa a fost înălţat la cer unde a dus valoarea jertfei sale în faţa lui Dumnezeu ca Mare Preot, ca noi să fim salvaţi (Fapte 1:3;Evrei 9:11,12,24,25).

III. După înălţare Domnul Isus mijloceşte pentru noi şi ne curăţeşte prin Duhul Sfânt oferindu-le salvare tuturor celor ce exercită credinţă în El (Evrei 9:14; 10:14; 5:9,10), şi mijloceşte ca Mare Preot la dreapta lui Iehova Dumnezeu pentru salvarea oamenilor (Evrei 7:26), primind autoritate peste îngeri şi peste adunarea lui Dumnezeu pe care trebuie să o salveze (Efeseni 1:20-23; 2:5,6), astfel fiindu-I supuse toate lucrurile din cer şi de pe pământ, El a devenit cap al adunării creştine peste care a şi turnat Duhul Sfânt la Penticosta după 10 zile de la înălţare, botezându-I cu Duhul Sfânt pentru a putea fi salvaţi şi a intra în cer (Ioan 3:3-5; Fapte 2). Şi lucrarea de predicare şi de facere de ucenici pe care o conduce Isus de la înălţarea la cer are rolul de a-I salva pe oameni (Matei 28:19,20; 1Timotei 4:16). Ba mai mult El a dat şi daruri sub formă de oameni, adică slujbe în adunarea creştină pentru desăvârşirea sfinţilor (Efeseni 4:7-13). Iar cu puţin timp înainte de venirea sa, El va restabili poporul lui Dumnezeu scoţându-l din Babilonul cel Mare, curăţindu-l pentru fapte excelente (Tit 2:14; Efeseni 5:27; Apocalipsa 11; 18:4,5,20; Hagai 2:6-9; Ezra 1:1-3; Matei 25:6,7). De asemenea cu trei ani jumate înainte de venirea sa, va salva pe cei 144.000 (copilul de parte bărbătească) din gheara Diavolului care vrea să-I sfâşie, răpindu-I la cer ca prim rod pentru Dumnezeu, de aceea doar ei sunt văzuţi un timp pe muntele Sion ceresc împreună cu Mielul Isus (Apocalipsa 12:4,5; 14:1-4).

IV. În viitor la a doua venire a sa, nu va mai fi vorba de o salvare spirituală ci de una literală, deoarece la reîntoarcerea sa, va învia pe cei morţi în Cristos, iar pe creştinii care vor fi în viaţă îi va răpi, adică îi va transforma în corpuri spirituale glorioase ducându-I la cer (1Tesaloniceni 4:16,17; 1Corinteni 15:44,50-54). După aceea va avea loc distrugerea oamenilor răi lipsiţi de căinţă şi legarea lui Satan şi a îngerilor lui pentru o mie de ani (Apocalipsa 19:13-20:2). Va urma domnia milenară în care pământul şi oamenii vor fi duşi la perfecţiune, iar când se vor încheia mia de ani şi va avea loc ultima încercare a oamenilor de pe pământ, cât şi judecata finală, care va culmina cu distrugerea tuturor celor răi în frunte cu Satan şi după ce s-a pus capăt însuşi morţii (Apocalipsa 20:3-15; Isaia 25:8), atunci rolul lui Cristos de Salvator va fi îndeplinit, atunci nu numai cei din cer vor avea viaţă veşnică ci şi cei de pe pământ (Romani 8:21; Isaia 60:21), prin urmare Domnul Isus va preda domnia în mâna Tatălui (1Corinteni 15:24-28).

5. Ce trebuie să facem pentru a obţine salvarea ?

În primul rând pentru a fi salvaţi, prin răscumpărarea oferită de Fiul lui Dumnezeu, trebuie să credem că suntem păcătoşi, nu numai că am moştenit păcatul ci că noi am păcătuit de multe ori, fiind conştienţi că păcătuim (Efeseni 2:1-3), de aceea trebuie să înţelegem că nu avem merite pentru a fi salvaţi, indiferent câte fapte bune am făcut, de fapt noi nu ne putem salva prin eforturi proprii (Tit 3:5; Romani 4:1-7), ci doar prin credinţa în Isus Cristos Salvatorul nostru (Ioan 3:16). Iar a crede în El implică, în primul rând a crede în Cel ce l-a trimis şi a mărturisit despre El că este Fiu de Dumnezeu (Ioan 12:44; 1Ioan 5:9,10), mai înseamnă a exercita credinţă în jertfa de răscumpărare, cât şi în învierea lui din morţi (Romani 4:24,25), a avea încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu care se împlinesc în Cristos (2Corinteni 1:20; Evrei 11:6), mai implică a asculta de El (Ioan 3:36; Evrei 5:9), şi mai semnifică a umbla în lumină (Ioan 12:46), etc. Dacă credem că Cristos Isus a murit pentru noi, şi noi trebuie să murim faţă de păcat, căindu-ne de faptele noastre rele, adică să regretăm sincer păcatul şi să nu-l mai practicăm (Fapte 3:19; 26:20; Proverbe 28:13), să ne gândim de câte ori l-am întristat pe Dumnezeu şi am acţionat ca vrăşmaşi a-I lui (Iacov 4:4; Psalmul 78:36,37,40,41; 143:2), în consecinţă să ne cerem iertare lui Iehova Dumnezeu prin rugăciune, mărturisindu-I păcatele lui, prin Isus Cristos (1Împăraţi 8:46-50; 1Ioan 2:1,2). Ca urmare a credinţei şi căinţei tale, vei fi îndemnat, din iubire să-ţi consacri viaţa Creatorului, prin Marele Preot şi Domnul vieţii, Isus Cristos, spunându-I într-o rugăciune că viaţa ta o dedici lui, slujindu-l pentru eternitate (Romani 6:11; 14:8). Ceea ce urmează în mod firesc este botezul în apă pentru numele lui Isus, fără de care nu putem fi salvaţi (1Petru 3:21; Fapte 2:36-38), iar Isus este Cel ce ne va boteza cu Duhul Sfânt ca o garanţie a salvării şi moştenirii noastre (Ioan 1:33; Efeseni 1:13,14).

6. Cum putem rămâne în salvarea lui Dumnezeu ?

Biblia nu susţine ideea răspândită de mulţi predicatori, că odată salvat, eşti salvat pentru totdeauna, şi nu mai poţi să-ţi pierzi salvarea. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune altceva, ca de exemplu: “Astfel deci, cel căruia I se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă” (1Corinteni 10:12), un exemplu elocvent sunt israeliţii, care după ce au fost salvaţi din ţara Egiptului, totuşi până la urmă au fost nimiciţi (Iuda 5). De aceea pentru a ne păstra în aprobarea salvatoare al lui Dumnezeu, trebuie să rămânem până la sfârşit în credinţă (1Petru 1:9), iar această credinţă dacă este veritabilă nu este pasivă ci activă şi va da roade (Iacov 2:14-26). Un alt lucru care ne va ajuta să ne păstrăm în salvarea lui Dumnezeu este descris în Romani 8:1NW: “Prin urmare, pentru cei care sunt în comuniune cu Cristos Isus nu există nici o condamnare.” Deci dacă ne păstrăm în părtăşie cu El, vom fi salvaţi, dar ce implică a fi în comuniune cu Cristos ? Un răspuns găsim în 2Corinteni 5:17NW unde se precizează: “…dacă cineva este în comuniune cu Cristos , este o creaţie nouă; lucrurile vechi au trecut, iată: lucruri noi au venit în existenţă.” Deci a fi în comuniune cu Cristos înseamnă a fi născut din nou, şi a ne renega complet de eul nostru, cu cât ne vom goli de noi înşine şi de lucrurile vechi, cu atât vom deveni o creaţie nouă în Cristos, care va lua chip în noi (Galateni 2:20), să ne întrebăm: M-am renegat eu complet eul ? Ne-am ţintuit poftele şi voinţa proprie ? Ţin lucrurile lumii la distanţă ca şi Pavel care a spus: “…lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume.”(Galateni 6:14). În plus dacă suntem în comuniune cu Cristos suntem un singur Duh cu El, şi avem mintea lui (1Corinteni 2:16; 6:17), întreabă-te: Eşti tu un singur duh cu Domnul tău? Ai aceeaşi mentalitate ca şi El? Eşti prieten cu Isus? Dacă da atunci asculţi poruncile lui căci El a spus : “Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc Eu.”(Ioan 15:14). Aceasta nu înseamnă că ascultăm de El pentru a fi salvaţi, ci ascultăm de El că suntem deja salvaţi şi în comuniune cu El, căci prietenia noastră ne împinge la iubire şi loialitate, de aceea alegem să rămânem în El şi în salvarea furnizată de El care este singura soluţie pentru a avea pace cu Dumnezeu, fiind receptivi la o mântuire atât de mare (Fapte 4:12; 5:31; Evrei 2:2,3).

1. Ce roluri are Isus în salvarea omului ?
2. Ce trebuie să facem noi pentru a obţine salvarea ?
3. Ce înseamnă a fi în comuniune cu Cristos ?

1. Ce înseamnă să fi salvat ?

În primul rând cuvântul salvare, este înrudit cu următoarele expresii: mântuire, izbăvire, eliberare, răscumpărare, scăpare, iertare, ocrotire, a fi ferit de pericol, etc. În Biblie se vorbeşte de mai multe tipuri de salvare, pe care le vom împărţi în patru: 1. Salvarea spirituală, adică starea de oameni drepţi, curăţiţi de păcat prin credinţa în Isus, prin înfierea ca copii ai lui Dumnezeu (Fapte 16:30,31; Tit 3:5); 2. Salvarea din diferite încercări, pe care le avem în această lume, adică din boli, necazuri, pericole, ispite, suferinţe, etc. ( Marcu 10:52; Matei 8:25; 2Timotei 4:17); 3. Salvarea sau iertarea de păcate de care avem zilnic nevoie şi transformarea în sfinţenie. 4. Salvarea veşnică, la venirea Domnului, când vom fi făcuţi perfecţi, iar salvarea spirituală se va materializa, iar moartea a doua nu va mai avea putere asupra noastră, având viaţă eternă în noi înşine (Evrei 5:9; 9:28; Marcu 13:20; Apocalipsa 20:6).

2. Odată salvat eşti salvat pentru totdeauna ?

Această idee cu toate că este împărtăşită de mulţi în biserici nu înseamnă că este adevărată, cu toate că în treacăt am atins acest subiect în articolul precedent vrem să abordăm această problemă mai profund, mai ales că textul de bază al acestui articol ne răspunde la această întrebare prin cuvintele: “…duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cutremur”(Filipeni 2:12), astfel apostolul Pavel scoate în evidenţă aici că trebuie să lucrăm la salvarea noastră, care a început când noi am exercitat credinţă, dar nu trebuie să ne oprim aici lucru reliefat şi de următoarele traduceri ale, Cuvântului inspirat, de pildă traducerea, Biblia Cornilescu din 1931 (revizuită şi retipărită în 1998) declară: “…lucraţi (n.s. duceţi la bun sfârşit prin lucrare) cu teamă şi tremur mântuirea voastră.” Sau în Noul Testament tipărit în 1993 de Societatea C.L.V. se traduce astfel: “…lucraţi-vă (n.s. a face ceva din care rezultă ceva, a produce) mântuirea cu teamă şi tremur.” Să nu uităm că acest îndemn se dă unor sfinţi, născuţi din nou, şi nu unor oameni din lume (Filipeni 1:1). Textul ne îndeamnă să luptăm şi să lucrăm la salvarea (mântuirea) noastră deoarece putem să o pierdem , după cum reiese şi din Evrei 6:4-6; 10:26-29. Ba mai mult avem un exemplu clar pe Cel al apostolului Pavel despre care nu putem spune că nu a avut credinţă sau că nu a trăit prin har (1Corinteni 15:10; 2Timotei 3:10), şi totuşi El spune despre sine că ar putea fi dezaprobat sau lepădat de Dumnezeu , dacă nu şi-ar ţine corpul în stăpânire lucrând la salvarea lui (1Corinteni 9:27). Unii care susţin că odată salvat eşti salvat pentru totdeauna dă o interpretare denaturată acestui pasaj, spunând că pierderea aprobării sau lepădarea se referă la pierderea unor privilegii în cer şi nu la pierderea salvării, dar această interpretare este greşită deoarece a fi dezaprobat înseamnă a nu fi în credinţă, iar fără credinţă nu poţi fi salvat (2Corinteni 13:5; Evrei 11:6). Prin urmare ideea susţinută de unii teologi, ca de pildă cea exprimată de un cleric prin cuvintele: “salvarea depinde de un singur act de credinţă, nu de continuitatea credinţei” este falsă şi nebiblică (comp. cu Evrei 3:6,14; 1Petru 1:9).

3. Care sunt câteva exemple din Vechiul Legământ care susţin principiile mai sus dezbătute ?

De exemplu evreii, care au fost salvaţi de omorârea întâilor născuţi ai egiptenilor şi au fost eliberaţi cu mână puternică şi cu braţ întins din sclavie, trecând în mod miraculos prin Marea Roşie ca pe uscat, nu au fost salvaţi pentru totdeauna, deoarece cu excepţia lui Iosua şi Caleb, nimeni nu a intrat în ţara promisă murind în pustie din cauza lipsei de credinţă şi de ascultare , ei fiind credincioşi doar în momentul când vedeau miracole, ei nu au avut o credinţă continuă, şi astfel în cazul lor sa arătat clar că odată salvat nu implică neapărat salvat pentru totdeauna (Iuda 5; Psalmul 106:7-39; Numeri 14:29-33). Chiar după ce au intrat în ţara promisă, fiind eliberaţi de duşmanii lor Canaaniţii, această eliberare nu a fost eternă din cauza neascultării (Judecători cap.18,19).

4. Există exemple şi în Noul Legământ care susţin acest principiu ?

Şi Noul legământ abundă de exemple care arată că o dată salvat nu eşti salvat pentru totdeauna. De pildă au fost mai mulţi în primul secol al erei noastre, care au devenit creştini, şi astfel au fost salvaţi şi iertaţi de păcate, dar mai târziu şi-au pierdut salvarea, de exemplu: Imineu şi Filet care s-au abătut de la adevăr, oare puteau fi aceştia salvaţi dacă nu se pocăiau de doctrinele false pe care le promovau ? (2Timotei 2:16-18), Dima care a mers în lume, putea fi salvat dacă până la capătul vieţii lui iubea lumea ? (2Timotei 4:10; Iacov 4:4), cei ce ţineau învăţătura lui Balaam şi a Izabelei (Apocalipsa 2:14-16, 20,21), dacă aceştia continuau în păcat puteau ei fi salvaţi, chiar dacă ei când au devenit creştini au fost salvaţi ? (vezi şi 2Petru 2:10-22; 1Ioan 2:19; Iuda 3,4,22,23).

Să luăm un exemplu prezentat în cartea Biblică Faptele Apostolilor, de pildă Anania şi Safira, care erau credincioşi, deoarece s-au alipit de apostoli, dar mai târziu şi-au pierdut salvarea fiind omorâţi de Dumnezeu (Fapte 5:1-10).

5. Ce ne salvează pe noi credinţa sau faptele ?

În timp ce unele biserici susţin că doar credinţa ne salvează, deoarece mântuirea este în dar, la alte culte se pune accentul pe fapte care duc la salvare, iar în unele adunări se promovează ideea că credinţa şi faptele duc la salvare, astfel chiar dacă teoretic religia respectivă spune că salvarea este prin har, adică prin favoare nemeritată, totuşi mentalitatea lor este impregnată cu activism pentru Domnul ceea ce creează în inimile lor de multe ori o incertitudine a salvării, fiind tulburaţi că nu fac suficient pentru Dumnezeu. Însă în optica Noului Legământ nu faptele ne salvează, după cum se spune în Efeseni 2:8,9: “Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: NU PRIN FAPTE, ca să nu se laude nimeni.” Deci nu faptele bune conduc la salvare, căci salvarea este dată în dar prin har, iar dacă mai trebuie să o complectăm prin fapte înseamnă că harul lui Dumnezeu nu este complet, că jertfa lui Cristos prin care suntem iertaţi nu este desăvârşită şi are nevoie de complectare ceea ce este o insultă pentru Domnul Isus şi pentru harul lui Dumnezeu. Însă în accepţiunea Bibliei un om care spune că are credinţă şi nu are fapte, minte, căci credinţa fără fapte este moartă (Iacov 2:26). De pildă Avraam dacă nu ar fi dus ca jertfă pe Isac ar fi putut spune că are credinţă (Iacov 2:21,22)? Dar faptele nu ne salvează sau nu întregesc mântuirea, căci noi facem fapte bune după ce am fost salvaţi, şi nu pentru a fi salvaţi, după cum se spune în Efeseni 2:10: “Căci noi suntem lucrarea lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte, ca să umblăm în ele.” Deci noi ducem o viaţă de fapte bune după ce am fost salvaţi, căci înainte de naşterea din nou nu puteam să facem fapte curate, căci eram copii ai Diavolului, dar după ce am devenit copii ai lui Dumnezeu, fiind creaţi în Cristos, facem lucrarea pregătită de Dumnezeu căci am fost creaţi “pentru fapte bune”, nu PRIN fapte bune. De aceea credinţa este roditoare dacă este autentică făcând lucrări după puterea fiecăruia (Matei 25:15; Romani 6:16-22; Tit 3:14). Dar să nu cădem în capcana de a face fapte bune pentru a arăta cât de credincioşi suntem, sau să încercăm să-I câştigăm favoarea lui Dumnezeu, căci atunci anulăm favoarea lui Dumnezeu nemeritată câştigată de Cristos, de aceea este bine întotdeauna să analizăm motivaţia cu care facem orice lucrare excelentă, punându-ne următoarele întrebări: Fac această faptă din iubire altruistă sau caut să arăt cât de evlavios sunt ? Fac fapte impulsionat de faptul că Dumnezeu m-a salvat, sau depun eforturi pentru a fi salvat ? Mă străduiesc ca să rămân în har prin fapte sau faptele mele sunt o recunoştinţă oricum insuficientă faţă de bunătatea lui Cristos ? Sunt strădaniile mele pentru Dumnezeu un fel de < MULŢUMESC Tată>, sau un fel de: <Tată vezi cât sunt de bun >?

5. Cum putem lucra la salvarea noastră ?

Examinând contextul din Filipeni 2:12 care este textul nostru de bază al acestui articol şi care subliniază ideea de a lucra la salvarea noastră putem primi răspuns la această întrebare. În primul rând trebuie să înţelegem că salvarea este un proces continuu care se revarsă în mântuirea veşnică la venirea Domnului Isus Cristos (1Petru 2:2), când se va manifesta un har deosebit (1Petru 1:13), când corpurile noastre muritoare vor deveni nemuritoare, fiind transformate în corpuri cereşti glorioase (1Corinteni 15:50-54).

Putem lucra la salvarea noastră prin: ascultare şi teamă sfântă, care să ne cutremure, adică să ne sensibilizeze la schimbări radicale în viaţa noastră, ne-dorind să-I displăcem lui Dumnezeu, adică ne-făcând lucruri pe care El le urăşte (Iov 28:28; Psalmul 111:10). În plus să-l lăsăm pe El să lucreze în noi cu puterea lui transformatoare ştiind că noi nu avem putere să fim sfinţi şi nu putem omorî firea păcătoasă (Filipeni 2:13). De asemenea să avem în permanenţă o credinţă fermă care să lupte contra îndoielii şi murmurelor care sunt o caracteristică a necredinţei (Filipeni 2:14). În continuare suntem îndemnaţi să avem prin harul lui Dumnezeu o purtare ireproşabilă sau fără vină ca nişte copii ai lui Dumnezeu care îşi imită Tatăl într-un mod natural (Efeseni 5:1), trăind în lumină în contrast cu lumea aceasta întinată, strâmbă şi sucită care-l are ca Tată pe Diavolul (Filipeni 2:15; Ioan 8:44). Un alt lucru care lucrează la salvarea noastră este descris în Filipeni 2:16 unde se spune să ţinem sus Cuvântul Vieţii, adică să-l predicăm cu zel, căci prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire adică o credinţă neexprimată arată că nu avem credinţă (Romani 10:10; 2Corinteni 4:13), şi să –l facem cunoscut prin comportarea noastră de zi cu zi, astfel atunci îl ţinem sus şi toţi îl pot vedea şi se pot bucura de Cuvântul Vieţii.

Mai presus de toate să nu uităm niciodată că NU ne pierdem salvarea din pricina slăbiciunilor care ne duc de multe ori la păcat, deoarece Dumnezeu cunoaşte inima noastră şi este gata să ne ierte să ne salveze dacă noi suntem dispuşi să rămânem în mâna lui, în şcoala lui. Însă ne putem pierde salvarea când abandonăm lupta cu păcatul, când nu-l mai lăsăm pe Dumnezeu să ne purifice să ne introducă în cuptor pentru a ne rafina, atunci ne pierdem salvarea, când nu ne lăsăm salvaţi curăţiţi şi transformaţi (Evrei 10:35-39; Isaia 55:7; Osea 14:2,4 comp. cu 7:13,14). De fapt gândiţi-vă dacă un om îl acceptă pe Isus ca Salvator şi este iertat de toate păcatele, dar după un timp acea persoană nu-şi mai cere iertare, căci este inevitabil să facem păcate şi după ce am fost salvaţi, poate acel om să fie salvat, sau şi-a pierdut salvarea prin faptul că nu a mai apelat la iertare nu-I aşa ? Sau să luăm un alt caz, cineva devine creştin este mântuit, El îşi cere iertare dar cu bună ştiinţă trăieşte în păcat, oare cererea lui de iertare este sinceră? Cu siguranţă nu, de aceea nici nu va fi ascultat şi salvat, căci este ca un om bolnav care cere medicamente dar fiindcă nu le cere cu sinceritate pentru a se vindeca de boala (păcatul) lui de aceea nici nu le poate primi căci Părintele ceresc nu risipeşte sângele scump al Fiului său, dar chiar dacă le primeşte acel om nu I-a medicamentul, pentru că medicamentul nu-I face bine, lui nu-I place curăţia, însă noi să acceptăm totdeauna purificarea salvatoare a lui Isus.

1. Când se aplică textul din 2Corinteni 6:2 ?

În acest text apostolul Pavel citează din Isaia 49:8,9 unde se vorbeşte de o zi a salvării, în care poporul Israel a fost ajutat şi ocrotit. Acest eveniment adică Ziua Salvării a avut o primă împlinire atunci când Israelul a fost eliberat din Babilon şi s-a întors în ţara pustiită restabilind-o din nou. A doua împlinire a Zilei de salvare a avut loc odată cu începutul serviciului pământesc al Domnului Isus, de la botezul său când a fost uns cu Duhul Sfânt ca Mesia, şi a început să-I înveţe pe oameni evanghelia salvării, împlinind numeroase profeţii în legătură cu mântuirea (Isaia 49:6; comp. cu Luca 2:30-32; Isaia 9:1,2 comp. cu Matei 4: 14-17; Isaia 61:1,2 comp. cu Luca 4:16-22).

Însă aplicând la creştini citatul din Isaia 49:8, Pavel adaugă: “Iată acum este timpul potrivit, iată acum este ziua mântuirii”, astfel el subliniază faptul că creştinii se află în Ziua sau timpul Salvării, adică în perioada de timp în care oamenii pot veni la Cristos, pot apuca harul lui Dumnezeu pentru a fi salvaţi. Această perioadă de timp a început la Penticosta din primul secol al erei noastre şi durează până în perioada necazului cel mare. De unde ştim? Isus Cristos a vorbit de o zi specială în care va începe o părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul, care bineînţeles conduce la mântuire, este vorba de ziua coborâri Duhului Sfânt când a luat fiinţă trupul lui Cristos, adică adunarea creştină (Ioan 14:16-18,20; Fapte 2). Iar Ziua Salvării corespunde cu anul de îndurare al lui Iehova din profeţia lui Isaia 61:2, iar acest an de îndurare sau Ziua Salvării se va termina când va începe ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru. De fapt creştinii atunci vor fi nemuritori (Apocalipsa 20:6). Dar acest text poate avea o împlinire şi cu supravieţuitori Sfârşitului lumii, care vor locui pământul (Psalmul 91:7-9; Isaia 61:3-11; Apocalipsa 20:3).

2. Ce Zi de Salvare a fost posibilă pentru creştinii evrei şi ce învăţăminte tragem noi ?

Când a fost pe pământ Învăţătorul Isus le-a spus ucenicilor săi despre un mare necaz care se va abate asupra Ierusalimului, conducând la distrugerea acestuia, El precizează în Luca 21:6,20,21:”…nu va rămâne piatră pe piatră care să nu fie dărâmată. Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din El…” În anul 66 e.n. sub conducerea lui Cestius Gallus, armatele romane după ce au pustiit Galileia şi Iudeea, au atacat Ierusalimul, şi erau pe punctul de a intra în oraş dar sa întâmplat ceva inexplicabil, conform cu istoricul Josephus Flavius, care declară următoarele: ”Cestius le-a ordonat brusc soldaţilor să oprească atacul, a renunţat să mai spere la o victorie cu toate că nu suferise nici o înfrângere şi sfidând orice logică s-a retras din oraş.” Această manevră iraţională a făcut posibilă ascultarea de porunca lui Isus de a fugi din oraş, astfel creştinii din Ierusalim sau salvat fugind la munţi după cum confirmă şi istoria. Da, ei au exercitat credinţă în porunca Domnului Isus şi acţionând în conformitate cu ea, a condus la salvarea vieţii creştinilor, căci în anul 70 e.n. armatele romane sub conducerea lui Titus au distrus oraşul ucigând peste 1100.000 de oameni şi ducând peste 100.000 de prizonieri, dintre care majoritatea au murit ulterior din cauza tratamentelor la care au fost supuşi. Ce învăţăm noi din aceste evenimente tragice ? În primul rând să adăugăm la cunoştinţa noastră din Biblie, credinţă, deoarece pentru evreii creştini nu era suficient să cunoască doar porunca Domnului consemnată în evanghelii, ci ei trebuiau să asculte îmboldiţi de încrederea fermă că lucrurile vor sta astfel, însă să nu ne închipuim că le-a fost uşor să asculte de această poruncă, deoarece ei trebuiau să lase toate bunurile pe care le aveau, plecând în grabă (Matei 24:15-18; Marcu 13:15,16). Deci înţelegem că trebuie să combinăm cunoştinţa teoretică cu o credinţă puternică, o credinţă care împinge la acţiune pentru a fi salvaţi (Evrei 4:2 n.s. Iacov 2:17,18). În plus înţelegem şi de aici că odată salvat nu înseamnă salvat pentru totdeauna, deoarece acei creştini rămâneau în ocrotirea lui Dumnezeu dacă nu se întorceau înapoi în oraş. Încercarea aceasta a credinţei lor a fost mare, gândiţi-vă: să pleci în grabă, să-ţi laşi toate bunurile în oraş, să treacă un an şi să nu se întâmple nimic, să treacă doi ani, tentaţia era mare să se întoarcă şi văzând că pericolul a trecut să rămână în Ierusalim, ceea ce ar fi însemnat moarte. De aceea să rămânem în ascultarea lui Dumnezeu chiar când ni se pare că pierdem mult, sau când nu ni se pare logică această ascultare.

3. Cum trebuie să acţionăm în Ziua Salvării ?

Dacă suntem creştini, aceasta înseamnă că am exercitat credinţă în Isus Cristos, ne-am căit de păcate şi ne-am botezat în apă şi am fost botezaţi cu Duhul Sfânt, aceasta nu înseamnă că de acum înainte, adică după ce am fost salvaţi să stăm pasivi în Ziua Salvării, deoarece Biblia ne spune în 2Corinteni 6:1NW: “…Să nu acceptaţi bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu şi să-I rataţi scopul.” Cum putem rata scopul bunătăţii nemeritate a lui Dumnezeu ? Ei bine scopul harului sau a bunătăţii nemeritate este salvarea a câtor mai mulţi oameni, dacă noi suntem salvaţi dar nu luptăm pentru salvarea altora ratăm scopul harului. Este interesant cum exprimă traducerea NT.93această idee: “…Să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu (la n.s .se precizează: este avută în vedere o comportare care duce mereu la noi hotărâri, căci harul… vrea să fie urmărit şi însuşit. Dar vina nu ia naştere numai dintr-o respingere a harului ci şi dintr-o primire neroditoare).” Deci să fim activi în Ziua Salvării ca şi apostolul Pavel, căci dacă citim contextul din 2Corinteni 6:1,2 ne ajută să ne facem o imagine despre lupta şi activitatea apostolului Pavel care a acţionat din plin în Ziua Mântuiri, trecând prin obstacole foarte mari arătând că nu a primit în zadar harul lui Dumnezeu (2Corinteni 6:3-12), tot aşa şi noi să activăm fiind roditori deoarece dorim ca Cristos să I-a cât mai mult chip în noi ca mesageri ai salvării.

4. Ce arme avem la dispoziţie pentru a lupta ?

Avem la îndemâna noastă cele mai puternice arme, Evanghelia care este puterea lui Dumnezeu pentru Cel ce crede (Romani 1:16), care poate dărâma orice zid al falsităţii, întunericului şi al necurăţiei, mai avem rugăciunea prin care putem primi har şi putere de la Dumnezeu mai presus de orice piedică lumească, carnală sau demonică (Iacov 5:16b; Efeseni 6:11,18; Evrei 4:16). Mai avem armele dreptăţii, care sunt puternice datorită lui Dumnezeu, armele spirituale din mâna dreaptă şi din mâna stângă cum spune apostolul Pavel (2Corinteni 6:7), oare la ce arme se referă apostolul ? De obicei soldaţii ţineau în mâna dreaptă sabia, iar în mâna stângă, scutul, prin urmare şi noi să fim înarmaţi din plin mânuind eficient şi cu sârguinţă sabia duhului cu care tăiem şi dărâmăm orice întăritură care se înalţă împotriva adevărului (Efeseni 6:17 comp. cu 2Corinteni 10:4,5). În plus să ne apărăm întotdeauna cu scutul credinţei, de toate săgeţile arzătoare ale celui rău, păzindu-ne inima şi gândurile de pofte şi idealuri greşite care ne-ar face să uităm că suntem în Ziua Salvării (Efeseni 6:16; Ieremia 17:9; 2Corinteni 10:5b; Marcu 7:21-23). Întreabă-te: Eşti cunoscut ca un creştin care atacă loveşte şi dărâmă întăriturile întunericului ? Eşti un slujitor al lui Cristos care foloseşte din plin sabia duhului ? Stingi săgeţile celui rău prin credinţă sau prin metode omeneşti ? Ai scutul credinţei lipit de inima ta ? Foloseşti armele dreptăţii tot timpul, sau numai duminica şi în prezenţa fraţilor ? Fie scumpi fraţi şi surori să folosim armele luminii, cât mai mult în Ziua Salvării, călăuziţi de Duhul Sfânt!

5. Ce trebuie să avem în vedere ca salvarea să fie prezentă în viaţa a cât mai multor oameni ?

Trebuie să înţelegem că aceasta este o ZI specială de favoare din partea lui Dumnezeu, oamenii trebuie ajutaţi să intre în graţia lui, de aceea lucrarea de predicare şi de facere de ucenici este vitală în această perioadă de timp, ca şi Isus care a fost uns să predice vestea bună (Isaia 61:1,2; Matei 24:14; 28:19,20; Fapte 11:14; 13:47). De aceea dacă viaţa ta este în ordine faţă de Dumnezeu, reflectează la următoarele întrebări: Eşti tu ocupat din plin în lucrarea Domnului ? Simţi compasiune pentru sufletele pierdute ? Eşti plin de râvnă pentru salvarea celor din jurul tău ? Bineînţeles că nu numai cei din lume au nevoie de ajutor ci şi fraţii noştri, mai ales cei ce trec prin încercări, sau care sunt descurajaţi şi deprimaţi (Iacov 5:19,20; 1Tesaloniceni 5:14). Eşti tu cunoscut ca o persoană cu un spirit pozitiv şi încurajator în adunarea din care faci parte ? Depui eforturi asidue pentru ca nici un frate să nu cadă de la adevăr ? Simţi tu alături de alţii, iubindu-I sincer ? Fie ca Domnul Isus să pună în noi acea iubire faţă de oameni care era şi în El, pentru ca să nu fi intrat în zadar în Ziua Salvării.

6. Ce pericole trebuie să evităm în Ziua Salvării ?

În primul rând trebuie să fim conştienţi că avem de luptat cu trei duşmani puternici, care vor să ne facă să ne pierdem salvarea. Aceştia sunt: Satan, lumea şi carnea păcătoasă. Toţi aceşti duşmani colaborează şi au diferite metode de a ne ruina spiritual, după cum un vânător are diferite capcane de a prinde prada, tot astfel şi noi suntem asaltaţi cu diferite capcane şi tentaţii care mai repede sau mai târziu duc la moarte.

Tot în epistola a doua către Corinteni, unde se vorbeşte despre Ziua Salvării, primim un sfat excelent pentru a ne păstra în salvarea lui Dumnezeu, este vorba de ceea ce spune Sfântul Pavel în 2Corinteni 11:3 NT.93: “Mă tem însă ca nu cumva, după cum şarpele a înşelat pe Eva cu viclenia lui, gândurile voastre să fie stricate de la simplitatea şi puritatea faţă de Cristos.” Atunci înţelegem din acest pasaj, că duşmanii noştri în frunte cu Satan atacă în primul rând: gândurile noastre şi încearcă treptat să le corupă, prin dorinţe-le noastre lacome şi egoism ca şi în cazul lui Eva. Dar dacă vom avea mentalitatea lui Cristos exprimată bine în cuvintele: “Tată…facă-se NU voia mea ci a ta”, atunci ne vom putea păstra puri. În plus să ne păstrăm o gândire simplă focalizată asupra lui Isus Cristos exemplul nostru perfect, ducând o viaţă simplă din punct de vedere material, mulţumindu-ne cu strictul necesar, pe când dacă ne vom complica viaţă dorind tot mai multe bunuri materiale, ne vom depărta de simplitatea şi fericirea în Cristos. Fie să ne păzim gândurile de materialism, de dorinţe lacome legate de sex sau de îmbuibarea de mâncare şi băutură, de orice tendinţă de a câştiga faimă sau renume, de aceea gândiţi ca Cristos, nu vă lăsaţi sedus de nici o metodă vicleană care apelează la egoismul nostru, ci păstraţi mereu în minte Ziua Salvării a lui Dumnezeu care se va sfârşi în Ziua de mânie al lui Iehova (Isaia 61:2).