BluePink XHost

Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

1. Care sunt diferitele tipuri de interpretări pentru perioada zilelor din urmă ?

Cultele şi diferiţi comentatori Biblici dau diferite interpretări la perioada de timp descrisă în Biblie prin cuvintele: “zilele din urmă” (2Timotei 3:1). Unii interpretează că zilele din urmă au început cu botezul lui Isus în primul secol e.n. şi durează până la venirea din nou a Domnului; alţii se referă la două epoci care pe drept cuvânt pot fi numite Zile din urmă, şi anume epoca, care a început cu botezul lui Isus şi a culminat cu distrugerea Ierusalimului în 70 e.n. iar a doua epocă are loc cu câţiva ani (şapte sau trei ani şi jumătate)înainte de venirea Domnului; alţii susţin că zilele din urmă au început în secolul nouăsprezece; alţii declară că acestea au început în secolului XX.

2. Ce spune Biblia despre zilele din urmă în trecut ?

Noi credem că Biblia vorbeşte de mai multe epoci ca fiind zilele din urmă, totdeauna această expresie se aplică înaintea unui eveniment important, ca de exemplu: înainte de potop (Geneza 6; Matei 24:37,38), zilele dinainte de distrugerea Sodomei şi Gomorei (Luca 17:28,29), perioada de timp dinaintea distrugerii Ierusalimului de către Babilonieni (Deuteronomul 31:29; 2Cronici 36:16-21). Dar această expresie se poate referi la un timp în care se întâmplă ceva deosebit, ca de exemplu: evenimente şi stări de lucruri legate de fii lui Iacov (Geneza 49:1); evenimente legate de Israel şi Moab (Numeri 24:14); întoarcerea Israelului la Dumnezeu în zilele din urmă Deuteronomul 4:30); perioada de timp, când captivii Moabului şi Elamului se vor întoarce din captivitate (Ieremia 48:47; 49:39); perioada de timp în care se vor succeda puterile mondiale văzute de Nebucadneţar în visul lui (Daniel 2:28-45), în toate aceste pasaje apare expresia: “zilele din urmă” sau “sfârşitul zilelor”, (vezi nota de subsol din Biblia Cornilescu revizuită de la Isaia 2:2).

3. Se aplică expresia “zilele din urmă” la primul secol al erei noastre ?

Nu putem nega şi nici nu dorim că expresia “zilele din urmă” nu se aplică la prima venire a lui Isus, căci în 1Petru 1:20 se spune că arătarea lui Cristos ca om, a avut loc în timpurile din urmă, aceeaşi idee o găsim în Evrei 1:2; 9:26, unde lucrarea lui Isus este descrisă ca având loc la sfârşitul zilelor. Şi alte texte Biblice susţin ideea că atunci au loc zilele din urmă, de pildă împlinirea profeţiei lui Ioel 2:28-30, a avut loc atunci ca un eveniment al zilelor din urmă (Fapte 2:17), de asemenea un alt eveniment caracteristic pentru zilele din urmă este apariţia unor învăţături false, despre care Pavel îl avertizează pe Timotei (1Timotei 4:1-3), El îl mai avertizează şi cu privire la trăsăturile de comportament al oamenilor din zilele din urmă, pe care le trăiau ei (2Timotei 3:1-6, 13), în plus, apostolul Iacov, vorbeşte de perioada lui ca fiind zilele din urmă (Iacov 5:3), tot la fel şi apostolul Petru (2Petru 3:3), iar apostolul Ioan, scrie despre perioada lui ca fiind: “ceasul din urmă” (1Ioan 2:18), astfel cu siguranţă că apostolii credeau că sfârşitul lumii este iminent (vezi şi Evrei 10:25; Romani 13:11,12; Iacov 5:3,8,9; 1Petru 4:7). Însă Isus a învăţat că după mult timp de la înălţarea lui la cer, El se va reîntoarce (Matei 25:14-19), ba mai mult din punct de vedere uman, El va întârzia (Matei 25:5). Însă toate aceste adevăruri nu trebuie să ne facă să avem o gândire diferită de aceea a unui creştin în aşteptare, care se păstrează treaz şi vigilent, căci Stăpânul poate veni oricând, şi chiar va veni pe neaşteptate pentru unii, de aceea este bine să avem o mentalitate a aşteptării iminente a Domnului (2Petru 3:12), în plus, primii creştini aveau o promisiune suplimentară pe care poate unii nu au înţeles-o, aceea că Domnul Isus le-a spus apostolilor: “…vreau ca el (Ioan) să rămână până voi veni Eu.” Unii au înţeles din aceste cuvinte că apostolul Ioan nu va muri până nu va veni a doua oară Isus Cristos (Ioan 21:21-23), dar Cristos nu aceasta a vrut să spună, ci faptul că Ioan va vedea venirea a doua a lui Isus, şi acest lucru s-a împlinit cu ocazia primirii pe insula Patmos a viziunii cărţii Apocalipsa, ce descrie Ziua Domnului şi venirea lui Isus (Apocalipsa 1:1,9,10; 19:11-15). Această situaţie este similară cu cea din evangheliile sinoptice unde Domnul Isus promite, că unii nu vor gusta moartea până nu vor vedea, venirea lui Isus în împărăţia sa (Matei 16:28; Marcu 9:1; Luca 9:27), şi într-adevăr ucenicii nu au murit, ci au văzut după câteva zile venirea lui Isus în glorie cu ocazia transfigurării sau schimbării la faţă a Domnului (Matei 17:1-5; Marcu 9:2-8; Luca 9:28-35; 2Petru 1:16-18).

4. Când au început şi când s-au sfârşit zilele din urmă din primul secol e.n. ?

Zilele din urmă ale sistemului iudaic de la templu din Ierusalim, au început cu botezul lui Isus, atunci a devenit El Mesia (Ioan 1:29-31), aceasta a avut loc în al 15 an al lui Tiberiu Cezar, care după calendarul nostru ar cădea undeva între anii 27-30 e.n. (Luca 3:1-3,21), au continuat cu serviciul său (Evrei 1:2; 1Petru 1:20; Fapte 10:37,38), cu moartea, învierea şi înălţarea la cer, o profeţie ce s-a împlinit tot atunci a fost turnarea Duhului Sfânt (Ioel 2: 28-30), la sărbătoarea Penticostei (Fapte 2:1-20). Tot în primul secol al erei noastre sau împlinit parţial profeţiile lui Isus din evanghelii (Matei 24; Marcu 13; Luca 21; comp. cu Fapte 11:27,28), după cum este confirmat şi de Josephus Flavius care declară că înainte ca romanii să atace Ierusalimul, au fost: Cristoşi falşi care au instigat la răzvrătire (comp. cu Matei 24:24), în Iuda şi în alte locuri s-au produs cutremure de pământ catastrofale (comp. cu Matei 24:7), în multe părţi ale imperiului Roman au izbucnit războaie (comp. cu Matei 24:6,7), s-a înregistrat o mare foamete după cum precizează şi cartea Fapte 11:27-30 comp. cu Matei 24:7, iar în anul 70 e.n. a fost o foamete aşa de mare că mamele şi-au mâncat copii, împlinind astfel profeţia din Deuteronomul 28:53. În plus, au existat epidemii în oraş care au făcut ravagii (Luca 21:11), de asemenea au fost profeţi mincinoşi şi persecuţii crunte, după cum a fost profeţit (Matei 24:9-11 comp. cu Fapte 5:18,40; 8:1; 12:1,2; 2Petru 2:1,2). Un alt semn al lui Isus care s-a împlinit parţial atunci, a fost lucrarea de predicare a evangheliei care a ajuns în toată lumea (Matei 24:14 comp. cu Coloseni 1:23), adică în tot imperiul Roman. Urâciunea pustiirii a ajuns într-un loc sfânt, în 66 e.n. când romanii au săpat chiar sub templu, la temelie, pentru a intra în cetate, iar cu ei aveau steagurile idolatre. Chiar atitudinea oamenilor de atunci, de a nu lua în seamă vremea cercetării lor, au împlinit o profeţie a lui Cristos (Luca 17: 27-30; 19:41-44). Această epocă a zilelor din urmă s-a încheiat cu distrugerea Ierusalimului în anul 70 e.n. (Luca 19: 41-44).

5. Au cuvintele Domnului Isus o dublă împlinire ?

Putem spune că cuvintele Domnului Isus au o dublă împlinire, de unde ştim ? Ei bine chiar din declaraţiile sale înţelegem acest lucru, deoarece unele din semnele date nu s-au împlinit, cum ar fi cele despre revenirea sa şi a distrugerii întregului sistem Satanic (Matei 24:29-42), în plus, Isus a vorbit de o perioada de timp de după distrugerea Ierusalimului pe care a numit-o: “timpurile neamurilor”, deci cuvintele sale nu vizau doar distrugerea templului, ci şi evenimente de după acest eveniment. Însă se mai ridică o întrebare: expresia zilele din urmă se aplică la perioada de timp de la botezul lui Isus până la revenirea sa în glorie, sau este vorba de două epoci, prima în secolul 1e.n.; iar a doua una escatologică care precede sfârşitul lumii şi venirea din nou a Domnului ? Biblia nu ne răspund direct la această întrebare, însă din cuvintele consemnate în evanghelii ar reieşii două epoci care pot fi numite zilele din urmă, acest lucru se observă din promisiunea lui Cristos care declară: “Adevărat vă spun, nu va trece generaţia aceasta până se vor întâmpla toate acestea.”(Matei 24:34). Astfel semnele prezise de Isus nu se împlinesc pe parcursul a sute sau mii de ani, ci pe parcursul unei generaţii, care ţine aproximativ 70-80 de ani (Psalmul 90:10), şi care nu va trece până nu se împlinesc cuvintele Domnului. Noi însă ştim, că nu toate profeţiile Domnului s-au împlinit în primul secol, ceea ce ne dă de înţeles că va mai fi o perioadă de timp, în care se vor împlini aceste semne, şi într-un mod deplin. Prin urmare, putem împărţii atât întrebările ucenicilor în două, cât şi răspunsul dat de învăţătorul Isus, astfel întrebarea: “…când se vor întâmpla aceste lucruri…”(cu referire la distrugerea Ierusalimului), se referă la prima epocă, dar întrebarea: “…care va fi semnul prezenţei tale şi al încheierii sistemului de lucruri?”(Matei 24:1-3 NW), se referă la a doua epocă, care va culmina cu revenirea şi prezenţa Domnului. Aceste două epoci pot fi distincte şi din răspunsul lui Isus, care cu toate că pe undeva se împleteşte, totuşi păstrează în vedere aceste două epoci, care au elemente comune, dar şi elemente distincte, de pildă descrierea venirii sale care se referă la a doua epocă. Dacă acceptăm că zilele din urmă profeţite de Isus au o dublă împlinire, referindu-se la două perioade de timp, se mai ridică întrebarea: Cea dea doua perioadă de timp a început deja sau este de domeniul viitorului ? La această întrebare vom răspunde în continuare.

6. Zilele din urmă escatologice au început, sau vor începe în viitor ?

Unele culte susţin vehement că acestea au început înaintând diferiţi ani ca început al lor, de pildă: Sfinţii zilelor din urmă (Mormonii) susţin, ca perioadă de pornire, ca fiind prima jumătate a secolului XIX, când s-a înfiinţat acest cult; Adventiştii, cred că zilele din urmă au început în anul 1844, când Isus a curăţat templul; Martorii lui Iehova declară anul 1914 ca fiind anul de început al zilelor din urmă cu ocazia primului război mondial, unii neo-protestanţi cred că aceste zile au început în 1948 odată cu refacerea statului Israel; sau varianta că acestea au început la începutul secolului XX, odată cu apariţia unor manifestări spirituale, pe care unii le consideră ploaia târzie a Duhului Sfânt. Teologii care cred că zilele din urmă vor începe în viitor, susţin fie că acestea încep cu 7 ani înainte de venirea Domnului, fie cu trei ani şi jumătate, haideţi să vedem în continuare ce spune Biblia despre Zilele din urmă, dacă acestea au început sau nu. Vom trece aceste variante de interpretare, prin sita cuvintelor lui Isus care a spus: “…nu va trece generaţia aceasta până se vor întâmpla toate acestea.”(Matei 24:34), după cum am observat în paragraful anterior, o generaţie durează aproximativ: 70-80 de ani (Psalmul 90:10), atunci înţelegem că după cum generaţia care l-a respins pe Cristos, nu a trecut până nu s-au împlinit cuvintele Domnului cu privire la Ierusalim, tot aşa nici generaţia care prinde începutul zilelor din urmă escatologice, nu va trece până nu va veni Domnul, ori generaţiile din secolul XIX au trecut, ci cea din 1914, căci 1914+80 de ani = 1994, să fie început oare atunci în 1948 odată cu refacerea statului Israel ? Generaţia de atunci nu a trecut, dar de atunci nu au avut loc războaie de proporţii, căci primul semn atât din evanghelii cât şi din Apocalipsa, sunt războaie cu o răspândire mondială, care I-au pacea de pe pământ (Matei 24:6,7; Apocalipsa 6:3,4), pe lângă aceasta, un alt semn al zilelor din urmă, este că Israelul se va întoarce nu numai în ţara lui, ci se va întoarce la Iehova Dumnezeu, acceptându-l pe Fiul acestuia Isus ca Mesia (Osea 3:4,5; Zaharia 12:10). Având în vedere aceste lucruri, este destul de clar că zilele din urmă, sunt de domeniul viitorului, cu 7 ani înainte de Cristos (Daniel 9:27; Apocalipsa 11:3+13:5), sau trei ani şi jumătate (Daniel 7:25-27; 12:7; Apocalipsa 12:6).

III. Au început zilele din urmă care preced venirea lui Cristos ?

În Biblie sunt prezentate următoarele semne ale zilelor din urmă din perioada escatologică: În Fapte 2:17 se arată că turnarea Duhului Sfânt este un semn al zilelor din urmă, deci profeţia din Ioel 2:28-32 se va împlini din nou, acest lucru reiese din textul şi contextul profeţiei, deoarece în primul secol, când a avut loc prima împlinire nu s-au împlinit semnele cereşti descrise în v.30,31, nici ziua lui Iehova, nici mântuirea care va fi pentru Israel la Ierusalim, v.27,31,32, de aceea mulţi teologi văd în această profeţie o profeţie dublă, care se referă atât la primul secol cu ocazia Penticostei, cât şi o împlinire escatologică, aceste două împliniri fiind ilustrate bine de ploile din Israel adică ploaia timpurie şi cea târzie (Ioel 2:23). În acea perioadă vor apărea şi cei doi martori descrişi în Apocalipsa 11, care vor face mari semne şi minuni, de fapt va fi o perioadă când vor exista cu siguranţă profeţi şi apostoli în plinătatea Duhului (Apocalipsa 18:20). De aceea cunoştinţa adevărului va creşte din plin atunci (Ieremia 23:20; 30:24; Daniel 12:4), cei înţelepţi vor învăţa pe mulţi dreptatea (Daniel 11:25,26). Se va naşte copilul de parte bărbătească din Apocalipsa 12 care îi reprezintă pe cei 144.000 (Ap.12:4-6 comp. cu Ap.14:4), şi va fi răpit la cer cu aproximativ trei ani şi jumătate înainte de sfârşitul lumii fiind primul rod în Regat dintre oameni. Are loc lupta din cer şi aruncarea lui Satan tot atunci (Apocalipsa 12:6-12). În consecinţă pe pământ vor apărea nenorociri descrise în Apocalipsa 6:1-8 prin trei călăreţi de culori diferite reprezentând: războiul, foametea, moartea, etc. Aceştia apar după biruinţa lui Isus (călăreţul alb), astfel se va împlini la o scară mondială profeţiile lui Isus din evanghelii (Matei 24; Marcu 13; Luca 21). În acea perioadă de 42 de luni (trei ani şi jumătate), Satan va conduce lumea în mod tiranic prin puteri politice simbolizate de fiare (Apocalipsa 11:7; 12:13-17; 13:5-7; Daniel 7:25; 11:31-35; 12:7). Tot în acea perioadă se vor vărsa plăgi de la Dumnezeu asupra oamenilor şi a lumii (Apocalipsa cap.8,9,16), are loc distrugerea Babilonului celui mare care a ţinut în captivitate spirituală poporul lui Dumnezeu (Apocalipsa cap.17,18). În perioada finală a zilelor se întoarce şi Israelul la Iehova Dumnezeu şi la Domnul Isus sămânţa lui David (Osea 3:4,5; Romani 11:24,25), după aceea oamenii din toate naţiunile se întorc la Dumnezeu în timpul sfârşitului şi vor trăi în mileniu pe pământ (Mica 4:1-4; Apocalipsa 11:13). Dar ce se va întâmpla la venirea lui Cristos ?

După aceea Domnul Isus cu îngerii şi cu aleşi lui Dumnezeu vor distruge acest sistem de lucruri şi toţi oamenii lipsiţi de credinţă şi pietate (Matei 16:27; Apocalipsa 2:26,27; 17:14; 19:11-21), şi îl va lega pe Satan pentru o mie de ani (Apocalipsa 20:1-3), dar mileniul păcii, începe cu nunta mirelui cu mireasa (Apocalipsa 19:1-9; 20:3). În ce priveşte cronologia acestor evenimente nu suntem categorici de fapt aceste profeţii se împletesc între ele, de asemenea nu avem pretenţia că am descris un tablou complet şi o interpretare infailibilă. De fapt fiecare creştin trebuie să cerceteze cuvântul profetic (2Petru 1:19), să ceară înţelepciune de la Dumnezeu (Iacov 1:5), singurul care are timpurile şi perioadele sub stăpânirea sa (Fapte 1:7).

3. Ce legătură este între turnarea Duhului Sfânt şi vorbirea în limbi ?

Darul spiritual al vorbirii în alte limbi, s-a manifestat prima dată cu ocazia primei turnări a Duhului Sfânt, aceasta nu a fost cunoscută în Vechiul Testament de nici unul dintre proroci. Este logic să credem că şi ploaia târzie care va avea loc în viitor, să se manifeste prin vorbire în alte limbi ca dar al Duhului Sfânt. Aceasta nu înseamnă însă că numai cine vorbeşte în limbi are Spiritul Sfânt, căci Domnul Isus a avut Duhul fără măsură şi niciodată nu a vorbit în limbi (Ioan 1:34). Este interesant că vorbirea în limbi în primul secol a însoţit două evenimente importante şi anume: 1) Înfiinţarea poporului creştin, prin botezul celor 120 de ucenici cu Duhul Sfânt (Fapte cap.2) Prin primirea acestui dar al Duhului Sfânt, în casa lui Corneliu, apostolul Petru şi după aceea şi ceilalţi au devenit conştienţi că şi oameni dintre naţiuni pot beneficia cu aceleaşi drepturi de harul lui Dumnezeu şi de jertfa lui Cristos (Fapte cap.10,11). Deci acest dar cu toate că nu este cel mai important (1Corinteni 14:1,5), a apărut în momente cruciale din istoria adunării creştine, de aceea este de aşteptat să apară şi cu ocazia ploii târzii.

3. Ne putem aştepta la mai multe împliniri a textului din Ioel 2:27-32 ?

Putem să ne aşteptăm chiar la mai multe împliniri a textului din Ioel 2:27-32, deoarece ştim că unele profeţii Biblice au mai multe împliniri, de pildă este posibil ca acest dar, să însoţească ploaia târzie ce va conduce la trezirea fecioarelor din pilda lui Isus (Matei 25:1-13), care reprezintă trezirea creştinilor dintre neamuri, când Mai Marele Cirus, Isus Cristos va porunci, ca oameni din toate religiile creştine să se trezească pentru a deveni o mireasă ireproşabilă, plină de râvnă pentru lucrări excelente (Ezra 1:1-5; Hagai 2:6-9; Efeseni 5: 25-27; Tit 2:13,14), sub conducerea celor doi martori sau profeţi ai lui Isus care vor demasca lumea pentru lipsa ei de evlavie sfinţenie şi pietate (Ap.11), căci şi templul din Ierusalim a fost reconstruit sub conducerea a doi Martori, care au fost Zorobabel şi Iosua (Hagai 2:14), acest lucru este arătat şi de profetul Zaharia în capitolul 4, unde se vorbeşte de o reconstruire a templului lui Dumnezeu, nu prin iniţiative şi forţe omeneşti, ci prin Duhul Sfânt, şi prin doi martori în care se va manifesta din plin uleiul Duhului Sfânt. Cei trei ani şi jumătate a lucrării de putere ai celor doi martori vor purifica creştinismul de profeţi falşi şi de oameni cu inima împărţită care nu ştiu ce să aleagă, să-l aleagă pe Iehova şi pe Isus, sau pe Dumnezeul Baal modern care este sexul, materialismul, etc ? O situaţie analogă a fost în timpul profetului Ilie, care a arătat puterea lui Dumnezeu, pentru că făcut să fie secetă în Israel (1Împăraţi cap.17,18), timp de trei ani şi jumătate (Iacov 5:17,18), după care, prin minunea coborârii de foc din cer, la muntele Carmel, a făcut ca poporul să se întoarcă la Adevăratul Dumnezeu Iehova, dar care a fost urmată de o perioadă de prigoană pentru el, tot aşa lucrarea celor doi martori va conduce la purificarea poporului lui Dumnezeu, dar va fi urmată de o perioadă de persecuţii din partea fiarei, adică a puterilor politice conduse de Satan (Apocalipsa 12:17; cap.13). Probabil că ploaia târzie a Duhului Sfânt, va purifica creştinismul, ducând la o lucrare puternică timp de trei ani şi jumătate (1260 de zile), însoţită cu semne şi minuni (Apocalipsa 11:1-6), după aceea va începe o lucrare puternică Diavolul, care fiind proaspăt aruncat din cer, îşi va manifesta domnia tiranică prin fiare timp de trei ani şi jumătate (42 de luni), dar trebuie să aibă loc încă o turnare a Duhului Sfânt peste Israel, care va trezi acest popor pentru Dumnezeu (Zaharia 12:10; Ezechiel 36:24-28; Ioel 2:27,28). Căci după cum în primul secol, ploaia timpurie a fost în special pentru evrei, căci lor li s-a vorbit în ziua Penticostei, căci ei mai aveau trei ani şi jumătate din favoarea divină de 70 de săptămâni prezisă în Daniel 9:24, iar mai târziu, probabil după trei ani şi jumătate, casa lui Corneliu a fost botezată, fiind ca o poartă spre neamuri, în viitor va fi reversul medaliei, primi vor primi o manifestare specială a Duhului, neamurile, care trebuie să îşi împlinească numărul (Romani 11:25), şi apoi Israelul (Romani 11:11,12).

4. Ce prefigurări profetice există cu privire la cei doi martori şi cine ar putea fi aceştia?

Istoria Biblică arătă mai multe perioade de treziri spirituale şi de lucrări de mare putere, care au avut în frunte doi martori îndrăzneţi pentru Dumnezeu, să dăm câteva exemple: Moise şi Aron, care au scos poporul Israel din Egipt (Exod 5:1); Iosua şi Caleb care au fost iscoadele care nu s-au temut de canaaniţi, rămânând până la sfârşitul vieţii lor un exemplu de fidelitate (Numeri 32:12); David şi Ionatan, care au fost doi prieteni dar şi credincioşi lui Dumnezeu care a vorbit prin ei (1Samuel 20:2-4); profeţii Ilie şi Elisei au fost alţi doi martori ai adevărului (1Împăraţi 19:19-21); Iehu şi Ionadab, care au curăţat poporul de închinarea la Baal (2Împăraţi 10:15-28); Iosua şi Zorobabel care au zidit din nou altarul lui Iehova (Ezra 3:2); profeţii Hagai şi Zaharia care au însufleţit lucrarea de reconstrucţie a templului (Ezra 5:1); Neemia şi Ezra care au condus grupuri de repatriaţi evrei din Babilon (Ezra 2:2; 7:1-10); Ioan Botezătorul şi Isus Cristos, care au mărturisit despre adevăr fiind profeţii cei mai mari ai Noului Testament (Luca 1:76,77; 24:19; Matei 17:11-13); alţi martori au fost: apostolii Petru şi Ioan (Fapte 8:14) şi Pavel şi Barnaba (Fapte 13:2), etc. Cât priveşte cei doi martori din Apocalipsa, se dau diverse interpretări cu privire la identitatea lor, astfel unii spiritualizează acest capitol, spunând că cei doi martori sunt: Vechiul şi Noul Testament, alţii spun că Moise şi Ilie din Vechiul Testament vor învia în carne şi vor predica cu putere, deoarece ei apar în viziunea transfigurării împreună cu Cristos (Matei 17:1-10), alţii spun că se referă la Enoh şi Ilie care au fost răpiţi. Însă dacă vom studia cu atenţie Apocalipsa 11 cât şi prefigurările din trecut ai celor doi martori ne vom da seama fie că este vorba de doi lideri, fie de două clase de oameni, însă credem că în prezent încă nu avem suficiente indici pentru a şti exact identitatea lor, însă studiind lucrarea lor, cât şi prefigurările mai sus menţionate, cu siguranţă că la timpul potrivit Dumnezeu ne va face de cunoscut identitatea lor.

1. Ce este vorbirea în alte limbi de la Duhul Sfânt ?

Conform cu Fapte capitolul 2, este o vorbire de la Duhul Sfânt, în alte limbi şi dialecte omeneşti necunoscute de vorbitor, dar cunoscute de alţii. Unele curente religioase susţin că Biblia vorbeşte de mai multe feluri de vorbiri în limbi, ca de exemplu: limbi omeneşti, limbi îngereşti, adică vorbire în limbajul îngerilor, limbi noi, limbi extatice, adică limbi ne-inteligibile, dar haideţi să vedem dacă Sfânta Biblie vorbeşte de mai multe tipuri de vorbire în limbi, ca dar al Duhului Sfânt. Ca să se susţină vorbirea în limbi îngereşti se apelează la singurul text, în care apare o astfel de idee, şi anume cel din 1Corinteni 13:1 unde se spune: “Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti…”, aici însă nu se spune că darul vorbirii în limbi conţine limbi îngereşti, căci în text apare hiperbola “dacă” ceea ce indică că Pavel nu a vrut să spună că a vorbit în limbi îngereşti, ci chiar dacă ar vorbi, fără dragoste o astfel de vorbire nu ar avea folos. Să nu uităm că el spune în v.2,3 “şi chiar dacă…aş cunoaşte toate tainele”, din nou apare “dacă”, iar noi ştim că Pavel nu a cunoscut toate tainele, după cum o recunoaşte chiar el însuşi în v.9. În plus, când îngerii vorbeau ca trimişi ai lui Dumnezeu, vorbeau în limbajul oamenilor (Luca 1:28-38).

O altă diferenţiere în manifestarea vorbirii în limbi se face din expresia: “felurite limbi”(1Corinteni 12:10) şi “limbi noi”(Marcu 16:17), acest lucru reiese de pildă din mărturia de credinţă a cultului Penticostal unde la pag.18 se spune: “toţi credincioşii vorbesc în limbi noi, însă nu toţi au darul de a vorbi în felurite limbi…” De unde ştiu ei că “limbi noi” sunt diferite de “felurite limbi”, căci acelaşi cuvânt pentru “limbi” apare în ambele texte în limba greacă, şi anume “glossolalia”? De unde reiese din Biblie că aceste două expresii se referă la două manifestări diferite a limbilor ? Pe lângă toate acestea, pasajul din Marcu 16:9-20 nu apare în cele mai bune manuscrise ca de exemplu în Sinaitic şi Vatican, ambele datând din secolul IV e.n. tocmai de aceea aceste versete apar în paranteză în unele Biblii, deoarece se pare că nu au fost scrise de evanghelistul Marcu, ci au fost adăugate mai târziu.

O altă manifestare a vorbirii în limbi, pe care o susţin unii comentatori Biblici, este vorbirea extatică, adică limbi ne-inteligibile, o bolboroseală într-o stare de extaz, dar nici un pasaj din Biblie nu lasă să se înţeleagă acest gen de manifestare. De asemenea vorbirea în limbi din 1Corinteni 12,14 nu este diferită de cea din cartea Faptele Apostolilor, căci apare acelaşi cuvânt în greacă, deci în concluzie, nu există decât un singur fel de vorbire în limbi de la Duhul Sfânt, cea într-o limbă omenească cunoscută, sau în mai multe limbi cunoscute, căci Biblia se foloseşte atât de expresia: “limbă” cât şi “limbi” (1Corinteni 14:2,4,5), pe care cel care are acest dar le manifestă: în vorbire (1Corinteni 14:5), în rugăciune (1Corinteni 14:14), în cântări (1Corinteni 14:15).

2. Care a fost scopul vorbirii în limbi, pe vremea apostolilor ?

În primul rând, este demn de menţionat că vorbirea în limbi ca dar al Duhului Sfânt, apare în Biblie în patru relatări doar, după cum urmează: Fapte 2:4-20; 10:44-46; 19:6; 1Corinteni cap. 12-14, să luăm pe rând aceste pasaje pentru a examina scopul acestui dar al vorbirii în alte limbi.

Fapte 2:1-20 – Din această relatare desprindem următoarele motive ale primirii acestui dar: 1. A împlinit promisiunea lui Isus din Fapte 1:4,5, ca ucenicii să fie botezaţi cu Duhul Sfânt; 2. Atunci a avut loc prima împlinire a profeţiei din Ioel 2:28-30, şi astfel începutul unui nou popor, cel al Noului Legământ; 3. Prin vorbirea în limbile naţiunilor de la Duhul Sfânt, s-a arătat că şi naţiunile nu numai evreii pot face parte din trupul lui Cristos, căci Dumnezeu a fost preamărit în limbajul neamurilor, dar apostolii nu au înţeles suficient de clar lucrul acesta atunci. Vorbirea din Fapte 2, nu a fost dată pentru predicarea evangheliei la oameni care nu cunoşteau limba ebraică, această interpretare este greşită din următoarele motive: oamenii care au auzit vorbirea în alte limbi, erau evrei şi prozeliţi evrei, care au venit la Ierusalim să se închine şi care cunoşteau limba ebraică, deci nu aveau nevoie ca Dumnezeu să le vorbească în alte limbi, acest lucru reiese şi din faptul, că după vorbirea în limbi, ei au ascultat predica lui Petru în ebraică (Fapte 2:14-39), un alt motiv, este că vorbirea în limbi a început înainte ca mulţimea de oameni să se adune pentru a vedea ce se întâmplă (v.6), pe când dacă limbile erau date pentru predicarea evangheliei, prima dată apostolii adunau mulţimea şi după aceea vorbeau în limbi. Deci acele limbi nu au fost pentru a întoarce pe cineva la Dumnezeu, sau să-I convingă să-l accepte pe Mesia, căci pocăinţa lor s-a manifestat nu după auzirea vorbirii în limbi, ci după predica lui Petru care a interpretat corect această manifestare a Duhului (Fapte 2:37-40), dar bineînţeles că şi acest semn supranatural a mişcat pe cei sinceri la căinţă.

Fapte 10:44-47 – Această manifestare a limbilor, I-a conştientizat pe Petru şi pe ceilalţi creştini, că şi oamenii naţiunilor pot primi credinţa creştină, şi intrarea în Noul Legământ (Fapte 11:1-18).

Fapte 19:1-7 – Cei doisprezece ucenici din Efes care au primit vorbirea în limbi, erau iudei care trăiau în diasporă, făcând parte probabil dintr-o colonie evreiască din Efes. Prin vorbirea în limbi, a lor, Dumnezeu I-a făcut să înţeleagă că această promisiune a botezului cu Duhul Sfânt, este pentru toţi, căci după cum ei au vorbit în limbile neamurilor, tot aşa Dumnezeu acceptă laudele din partea neamurilor, şi că ei astfel formează un singur trup, nu numai cu evreii, ci şi cu grecii de fapt cu oameni din toate naţiunile, dintre care unii erau chiar în echipa lui Pavel (Fapte 19:17, 22; 20:4).

1Corinteni 12-14 – Din aceste trei capitole care reglementează vorbirea în limbi, se desprind următoarele scopuri ale acestui dar: 1. Zidirea spirituală a adunării prin tălmăcire, aducând astfel, descoperiri, profeţii, învăţătură şi cunoştinţă (1Corinteni 14:5,6); 2. Laude şi mulţumiri prin rugăciuni şi cântece în alte limbi (1Corinteni 14:14-17).

3. În prezent mai sunt motive ca darul limbilor să se manifeste ?

În prezent ne dăm seama că o parte din scopurile pentru care s-a dat vorbirea în limbi în primul secol şi-au atins ţinta, deci din acele motive nu mai este necesară vorbirea în alte limbi în prezent. De exemplu, nu mai avem nevoie de manifestarea limbilor, pentru a crede că profeţia din Ioel 2:28-30 s-a împlinit şi că a luat fiinţă Noul Legământ, de asemenea nu mai avem nevoie de limbi pentru a înţelege că şi neamurile pot forma un singur trup cu iudeii, ca popor al lui Cristos, căci lucrul acesta a fost stabilit clar în primul secol, pe lângă aceasta, promisiunea lui Isus cu privire la a aştepta în cetate pentru botezul cu Duhul Sfânt nu mai are pentru noi o însemnătate literală. Dar ce putem spune de zidire spirituală prin alte limbi, sau laude şi mulţumire prin alte limbi ? Cu siguranţă, aceste ţinte pot fi atinse de Duhul Sfânt în orice timp prin vorbirea în limbi, dar pot fi atinse şi fără vorbirea în alte limbi, căci în Vechiul Testament, oamenii lui Dumnezeu au fost edificaţi spiritual şi au primit descoperiri fără acest dar, da asemenea l-au lăudat pe Dumnezeu şi mulţumit şi fără acest dar, acest lucru nu poate fi pus la îndoială, căci însuşi Isus Cristos, a lăudat, mulţumit şi a zidit pe alţii fără acest dar, deci în concluzie, acest dar poate fi benefic şi astăzi, însă el nu este atât de necesar precum a fost în primul secol al erei noastre, însă va fi necesar cu ocazia ploii târzii. Poate se ridică atunci o întrebare în mintea voastră, şi anume: unele daruri ale Duhului Sfânt se dau în funcţie de necesitatea unor perioade de timp ? Putem spune că da, de fapt însuşi darul vorbirii în limbi nu s-a dat decât începând cu ocazia Penticostei, de ce nu s-a dat mai repede, ca prorocia, care a existat din abundenţă în Vechiul Testament ?

4. Vorbirea în limbi este un mesaj de îmbărbătare, sau un mesaj de laudă pentru Dumnezeu ?

Şi în acest domeniu este o mare controversă, unii susţin că vorbirea în limbi aduce îmbărbătare oamenilor, prin interpretarea limbilor prin care află, descoperiri şi cunoştinţă de la Dumnezeu (1Corinteni 14:5,6), în timp ce alţii, declară pe baza textului din 1Corinteni14:2 că “…cine vorbeşte în limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu…”, prin urmare tălmăcirea limbilor nu trebuie să aducă mesaje evanghelice de îmbărbătare, ci doar mesaje de laudă şi mulţumire. Adevărul este că ambele variante sunt valabile, cu precizarea că: atunci când se vorbeşte în limbi, este normal ca să-I vorbească lui Dumnezeu, căci 1Corinteni 14:2 continuă cu precizarea: “căci nimeni nu-l înţelege şi, în duh, el spune taine.” Deci e normal să-I vorbească lui Dumnezeu, căci ceilalţi nu-l înţeleg, dar în momentul când are loc interpretarea limbi respective, ceilalţi îl înţeleg, şi ceea ce a vorbit nu mai este o taină, ci un mesaj fie de laudă, mai ales dacă s-a rugat sau a cântat în limbi, dar poate fi o profeţie, un mesaj de încurajare, ambele posibilităţi apar în Biblie (Fapte 2:11; 1Corinteni 14:6).

5. Care este semnificaţia cuvintelor: “cine vorbeşte în limbă se zideşte pe sine însuşi” ?

Această idee o găsim în 1Corinteni 14:4, şi din păcate există două extreme de interpretare a acestui text: unii care declară că vorbirea în limbi, trebuie manifestată doar în adunare şi atunci ca orice dar, are ca scop zidirea altora, adică a adunării (1Corinteni 14:12), şi bineînţeles că atunci când zideşti adunarea te zideşti şi pe tine însuţi (Proverbe 11:25). Această variantă de interpretare mai susţine şi că este greşit a exercita darul limbilor în particular deoarece Biblia nu conţine nici un exemplu în acest sens. Cealaltă extremă susţine că darul limbilor trebuie exercitat în particular, pentru o mai bună pătrundere în prezenţa lui Dumnezeu, pentru primirea unei mai mari puteri spirituale, prin rugăciuni sau cântări în limbi. Dacă cercetăm cu atenţie Scripturile, cred că ajungem la concluzia că adevărul este undeva la mijloc, căci este adevărat că darurile sunt date spre zidirea altora, dar aceasta nu elimină folosirea lor în particular, de pildă fiecare creştin a primit de la Dumnezeu anumite dezvăluiri personale prin darul prorociei care ne-au edificat personal, şi nu cred că toate descoperirile primite le-am popularizat, deci ele ne-au zidit doar pe noi, în mod direct, dar indirect prin puterea spirituală primită am întărit pe alţii, tot aşa este şi cu vorbirea în alte limbi, o altă dovadă în acest sens sunt cuvintele lui Pavel: “Dacă nu este cine să interpreteze să tacă în biserică şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu. “ (1Corinteni 14:28), deci chiar în adunare te poţi zidi personal, însă nici extrema de a căuta exagerat zidirea noastră nu este iubitor, de fapt limbile în consemnările Biblice nu s-au manifestat decât în public, în plus există şi alte discipline spirituale care ne ajută să avem o bună relaţie cu Dumnezeu, cum ar fi: rugăciunea, postul, studiul, etc., prin urmare trebuie să facem un echilibru în manifestarea Duhului, ca să ne dezvoltăm într-un mod armonios şi echilibrat spiritual. De asemenea, s-a observat că cei ce obişnuiesc să se roage în limbi în particular, nu încurajează tălmăcirea când vorbesc în public, ceea ce este greşit.

6. Toţi creştinii trebuie să vorbească în limbi şi este acest dar un criteriu de spiritualitate?

După ce apostolul Pavel enumeră darurile Duhului Sfânt în 1Corinteni 12:28, el pune după aceea unele întrebări: “Oare toţi sunt apostoli ? Toţi sunt proroci ? Toţi sunt învăţători ? Toţi fac minuni ? Toţi au daruri de vindecări ? Toţi vorbesc în limbi ?…” Răspunsul la aceste întrebări este unul negativ: NU, deci nu toţi vorbesc în limbi, iar acest lucru este subliniat în tot capitolul 12, de pildă în v.8,10 se spune: “Căci unuia îi este dat, prin Duhul, cuvânt de înţelepciune…ALTUIA, felurite limbi; şi ALTUIA, interpretarea limbilor.” Deci fiecare creştin are daruri diferite de la Duhul Sfânt. De fapt apostolul Pavel îi corectează pe Corinteni, care căutau doar darurile spectaculoase ca limbile pentru a face impresie în faţa celorlalţi, şi le manifestau în mod egoist pentru zidire personală, de aceea Pavel subliniază diversitatea darurilor, faptul că trupul lui Cristos este compus din mai multe mădulare cu funcţii diferite, deci şi darurile prin care se zideşte trupul lui Cristos trebuie să fie diferite, căci nu tot trupul lui Cristos este doar limbă, ci este şi ochi, urechi, mâini, picioare, etc. (1Corinteni 12.12-30). Pe lângă toate acestea, faptul că cineva are acest dar de la Duhul Sfânt, nu înseamnă că el automat este o persoană spirituală, căci Corinteni au avut acest dar, cât şi alte daruri spectaculoase şi totuşi Biblia îi descrie ca fiind: carnali, egoişti căci căutau zidirea proprie, copii spirituali, tolerau păcate grave, erau dezbinaţi, erau critici la adresa lui Pavel, nu aveau cunoştinţă de Dumnezeu, şi nu se păzeau îndeajuns de asocierile rele, etc. (1Corinteni 3:1-4; 5:1,2; 6:4; 9:1-6; 11:17-22; 15:33,34), toate acestea indică că darurile se primesc prin har nu prin merite personale, căci Corintenii care erau copii în Cristos, au primit totuşi daruri de la Duhul Sfânt, chiar daruri spectaculoase, dar a fi un om spiritual ţine de relaţia ta cu Dumnezeu, de manifestarea roadelor Duhului Sfânt, nu de darul pe care l-ai primit, căci poţi avea un dar nespectaculos ca darul milosteniei (Romani 12:8) şi să fi mai spiritual ca cineva care are darul limbilor.

7. La ce se referă apostolul Pavel când spune că “limbile sunt un semn…pentru cei necredincioşi” ?

Această descriere o găsim în 1Corinteni 14:22, iar în general acest pasaj se interpretează astfel: limbile sunt un semn pentru a atrage pe cei necredincioşi la Dumnezeu, însă această interpretare nu concordă cu relatările Biblice unde apare acest dar, căci nicăieri vorbirea în limbi nu s-a petrecut în mijlocul necredincioşilor, ba mai mult conform cu 1Corinteni 14:23, vorbirea în limbi îi face pe necredincioşi să creadă că cei ce o practică sunt nebuni. Alţii interpretează acest text, cum că limbile sunt un semn pentru necredincioşii iudei care nu cred în Cristos, iar prin exercitarea acestui dar îi aduci la Cristos, dar nu există nici un exemplu clar în această privinţă, căci nici la Penticosta nu limbile singure au convertit iudeii la creştinism ci predica lui Petru, iar în celelalte cazuri, nici vorbă de aşa ceva. Alţi teologi de seamă, în special din neo-protestanţi, interpretează acest verset prin v.21 care este un citat din Isaia 28:11, unde Dumnezeu le spune evreilor că le va vorbi prin oameni cu o limbă străină, prin urmare unii cercetători comentează astfel această profeţie: Dumnezeu după ce s-a străduit prin profeţi să readucă poporul la ascultare, văzând că poporul Israel rămâne împietrit, le spune prin Isaia, că-şi va schimba limbajul, vorbind prin oameni cu limbă neînţeleasă pentru evrei, adică prin cei ce îi vor cuceri, astfel se interpretează că, după ce Dumnezeu a vorbit prin proroci, şi-a schimbat stilul şi a vorbit după aceea prin asirieni, care au cucerit Regatul lui Israel, iar în mod asemănător, în primul secol e.n. după ce Dumnezeu a vorbit prin Fiul său, a apelat la o vorbire în alte limbi prin apostoli, ca un semn al judecăţii nefavorabile pentru Israel, din pricină că nu l-au acceptat pe Isus, prin urmare limbile trebuie manifestate doar când sunt iudei de faţă pentru a primi semnul judecăţii nefavorabile pentru ei. Haideţi să examinăm şi această interpretare dacă concordă cu textele despre vorbirea în limbi. În Fapte capitolul 2 este adevărat că limbile au fost auzite de evrei, dar acestea nu au fost manifestate pentru ei special, căci vorbirea în limbi a început înainte ca ei să fie prezenţi (v.1-6), în plus, mesajul acelei vorbiri nu a fost unul de judecată, ci de dezvăluire a lucrurilor minunate al lui Dumnezeu (v.11). În celelalte vorbiri în limbi din cartea Faptele, nici pomeneală de mesaj de judecată pentru evrei, mai degrabă pentru creştinii evrei care erau necredincioşi cu privire la primirea neamurilor, iar în Corint, ne putem imagina oare că Corinteni nu vorbeau în limbi, decât în prezenţa evreilor ? Cu siguranţă nu, atunci la ce s-a referit Pavel când a spus că limbile sunt un semn pentru necredincioşi ? Este cert că nu s-a referit că este un semn pentru evreii creştini, pentru a-I accepta pe cei dintre neamuri, căci acest lucru s-a stabilit o dată pentru totdeauna, cu câţ-va ani mai devreme prin viziunea ce a primit-o apostolul Petru, întărită de vorbirea în limbi din casa lui Corneliu (Fapte capitolele10,11), atunci la ce se referă ? Ei bine studiind cu atenţie contextul lărgit din 1Corinteni 14:22 primim un răspuns care este în armonie cu întreaga Biblie de altfel. Începând cu v.6 Pavel prezintă un şir de argumente, pentru a-I convinge pe Corinteni egoişti să nu mai vorbească în limbi în adunare fără a se tălmăci, căci iubirea caută folosul altuia nu folosul lui (1Corinteni 13:5), deci limbile în adunare nu sunt date pentru a ne zidi pe noi, ci pe ceilalţi (1Corinteni 14:12,13,28). Aceste argumente contra vorbirii în limbi fără tălmăcire sunt: această vorbire nu aduce folos (v.6), nu aduce cunoştinţă, descoperire (v.6), nu dă sunete distincte, deci nu pregăteşte pe credincios de acţiuni concrete (v.7,8), este ca o vorbire în vânt, degeaba (v.9), nu uneşte pe credincioşi, fiind ca nişte străini, unii pentru alţii, căci nu vorbesc cu înţeles (v.11), nu zideşte (v.13), mintea este fără rod (v.14), fratele tău nu poate fi în comuniune cu tine căci nu ştie ce spui şi nu poate spune amin la rugăciunile tale în limbi (v.16), Pavel ca apostol este de 2000 de ori împotriva vorbirii în limbi fără tălmăcire, căci 5 cuvinte cu mintea face mai mult de 10.000 de cuvinte în alte limbi (v.19), cei ce vorbesc în limbi fără interpretare sunt copii la minte (v.20), astfel după ce prezintă 9 argumente contra vorbirii în limbă fără interpretare corespunzătoare, el dă un al 10 argument, de data aceasta din Scripturile Vechiului Testament, el citează din Isaia 28:11 şi trage concluzia: “limbile sunt un semn…pentru cei necredincioşi” adică Pavel vrea să spună că după cum Dumnezeu în vechime a vorbit prin Babilonieni (căci mai degrabă la ei se referă decât la Asirieni, după cum era profeţit şi în Deuteronomul 28:49; Ieremia 5:15), şi aceştia erau necredincioşi, tot aşa Dumnezeu vorbeşte prin Corinteni, dar această vorbire în limbi fără interpretare nu este după voia lui Dumnezeu, ci este apanajul celor necredincioşi, ca a Babilonienilor, ca a celor de la turnul Babel (Geneza 11:7), ca acelora care se închinau în timpul acela în templele păgâne, vorbind extatic în limbi, după cum relatează istoria, de aceea Pavel le spune că manifestările limbilor fără interpretare seamănă cu manifestările necredincioşilor, a celor nebuni (1Corinteni 14:22,23), pe când prorocia care constă într-o vorbire înţeleasă şi limpede este un semn pentru credincioşi, căci prin ea se descoperă în limba înţeleasă de om tainele inimi (v.22,24,25).

I. Ce este vorbirea în alte limbi, şi care sunt scopurile ei ?

La ora actuală există două variante de răspuns care sunt cele mai răspândite în creştinătate, la care adăugăm şi o altă variantă, dar să prezentăm pe scurt aceste variante de răspuns la această întrebare: 1. Vorbirea în limbi a fost un dar temporar, care s-a limitat la biserica primară; 2. Acest dar al Duhului Sfânt, este permanent în biserică de la înfiinţarea ei până la venirea din nou a Domnului; 3. Acest dar, ca şi alte daruri semne, se manifestă în special pe parcursul a două epoci speciale, prima epoca în perioada bisericii primare (ploaia timpurie), a doua epocă, cu câţi-va ani înainte de revenirea Domnului (ploaia târzie). Să luăm fiecare variantă şi s-o examinăm, prin prisma Bibliei şi a istoriei creştinismului.

Unii dintre cei ce susţin prima variantă, cred că limbile au încetat în anul 70 e.n. odată cu distrugerea Ierusalimului, dar după cum am văzut în articolul precedent, limbile nu sunt un semn de judecată pentru Israel, deci nu există nici o bază Biblică sau istorică pentru a spune că limbile au ţinut doar până în anul 70 e.n. Alţii susţin că acestea au încetat odată cu moartea apostolilor sau cu încheierea canonului Biblic, nu au o bază teologică pentru această idee, iar argumentul folosit de obicei de aceştia, şi anume 1Corinteni 13:8 nu susţine o astfel de interpretare, în acest text se precizează: “limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ceea ce este desăvârşit, acest în parte se va sfârşi.”(1Corinteni 13:8-10), acest text este interpretat de cei ce susţin prima variantă, fie că limbile se vor sfârşi când ceea ce este desăvârşit va veni, adică când scrierea Noului Testament se va încheia şi Biblia va fi completă, desăvârşită, fie că ceea ce este desăvârşit se referă la venirea lui Cristos care va aduce perfecţiune şi cunoaştere deplină pentru creştini, şi atunci ceea ce este în parte va înceta, adică cunoştinţa şi profeţia, dar nu şi limbile, despre care nu se spune că ar fi în parte, prin urmare limbile încetează mai repede, iar cunoştinţa şi prorocia la venirea lui Cristos. Însă textul chiar interpretat astfel nu precizează exact când are loc promisiunea: “limbile vor înceta” lăsând la aprecierea fiecăruia să stabilească când vor înceta. În plus, cei ce dau o astfel de interpretare, cred ei în darul prorociei, ca un dar actual ? Se manifestă prorocia la ei în biserică, şi este încurajată având în vedere că ea va exista până la venirea Domnului ? Şi apoi ce facem cu profeţia despre ploaia târzie, când vorbirea în limbi este pusă în legătură cu convertirea Israelului şi cu ziua de mânie a lui Dumnezeu de la sfârşitul lumii (Ioel 2:27-32) ? Pe lângă toate acestea să nu uităm că vorbirea în limbi, este un dar care se împleteşte şi cu prorocia şi cu cunoştinţa, de exemplu Pavel spune că prin interpretarea limbilor se aduce prorocie şi cunoştinţă (1Corinteni 14:6), iar apostolul Petru aplică textul din Ioel 2:28-30 care vorbeşte doar de prorocie la vorbirea în limbi, prin urmare nu putem disocia încetarea limbilor din 1Corinteni 13:8-10 de sfârşitul cunoştinţei şi al prorociei, ci mai degrabă când vor înceta limbile se va sfârşi şi prorocia şi cunoştinţa.

Cei ce susţin această variantă se folosesc de acelaşi argument din 1Corinteni 13:8-10, singurul care abordează direct problema încetării darurilor Duhului Sfânt, iar în general se explică că ceea ce este desăvârşit, se referă la venirea Domnului, şi într-adevăr citind cu atenţie contextul până la v.12 aceasta sar desprinde din text, căci când vom ajunge noi să cunoaştem deplin ? Doar când vom fi nemuritori şi asemenea cu Isus Cristos (Romani 8:29), adică când vom avea trupuri de slavă la venirea Domnului. Însă poate cineva sar întreba: Dacă limbile sunt un dar permanent, atunci de ce pe parcursul istoriei, în bisericile creştine, acest dar nu prea s-a manifestat ? Este adevărat acest lucru, şi a încerca să explici această realitate cu explicaţia că acest dar nu a fost dorit şi căutat, nu ţine, căci nici apostolii nu l-au căutat căci de fapt ei nici nu au auzit de el, căci în Vechiul Testament nu s-a manifestat. Este curios că în scrierile Sfinţilor Părinţi şi în cele apologetice din secolele II-IV nu se vorbeşte mai nimic despre darul vorbirii în limbi, cu toate că există sute de volume în latină şi greacă lăsate de aceştia. Singurele excepţii sunt Tertulian care vorbeşte de vorbirea în limbi pe care o practicau o sectă desprinsă din trunchiul creştinismului şi anume Montanişti, care erau un fel de călugări, însă doctrinele lor arată mari abateri de la învăţăturile creştine. De asemenea şi Irineu vorbeşte despre vorbirea în limbi, el spunând: “cei desăvârşiţi vorbeau prin Duhul lui Dumnezeu în toate limbile…” totuşi el omite acest dar pe lista lui cu daruri ale Duhului, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că vorbeşte de manifestarea limbilor la trecut. Această tăcere despre limbi în sutele de scrieri ale primilor creştini ar trebui să ne pună un semn de întrebare, având în vedere că mulţi dintre ei vorbesc despre vindecări, scoateri de demoni şi profeţi în plină activitate în secolele II-III e.n. Dar curios aceste fenomene miraculoase se produceau tot mai rar şi mai cu slabă intensitate, făcând ca în secolul IV când biserica s-a unit cu statul, darurile semne să înceteze după cum o confirmă şi Augustin (sec.IV) prin cuvintele: “erau semne adaptate la primele epoci…ele au dispărut de atunci.” Sau ceea ce spune Ioan gură de aur (sec.IV): “Nu ştim la ce se referea apostolul, aceste fenomene se produceau atunci, acum nu se mai produc.” Această atrofiere a lucrării Duhului Sfânt a fost prezisă şi în Biblie, atât prin prefigurări profetice cât şi prin profeţii clare despre venirea apostaziei, (Fapte 20:29,30; 2Petru 2:1,2), despre apariţia neghinei în grâu (Matei 13:24-30), despre faptul că toate fecioarele la început erau treze dar mai târziu întreaga clasă a miresei a adormit, până când are loc strigarea ce precede venirea Mirelui (Matei 25:1-13), de asemenea în istoria poporului Israel au perioade de adormire spirituală, urmate de treziri spirituale, tot la fel şi cu creştinismul, căci ce rost ar mai avea ploaia târzie a Duhului Sfânt şi împlinirea din nou a profeţiei din Ioel 2:28-32, dacă creştinii, ar avea toate darurile Duhului din belşug ?

În continuare vom prezenta atât prefigurările profetice, cât şi profeţii clare, care sugerează o astfel de interpretare, fără însă a înţelege de aici, că în perioada dintre cele două epoci, Duhul Sfânt nu mai lucrează sau că Dumnezeu nu mai face minuni, căci este cert căci prin credinţă oricând se pot face minuni, căci Isus a spus în Ioan 14:12: “…cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu, ba încă va face altele şi mai mari decât acestea…” deci oricine crede cu sinceritate în Isus poate face prin credinţă lucrări de putere, şi aici textul nu se referă numai la lucrarea de predicare, căci Isus vorbeşte la plural spunând “lucrările” nu “lucrarea”, dar aceste miracole se vor face PRIN CREDINŢĂ nu ca efect al exercitării darurilor semne, pentru a înţelege mai bine diferenţa dintre a face miracole prin credinţă de a face cu darurile semne ale Duhului să dăm un exemplu: de pilda Regele credincios Ezechia a fost vindecat direct de Dumnezeu pentru ca s-a încrezut în El, fără ca cineva sa aibă darul vindecărilor şi sa-l vindece (Isaia 38:1-9), în contrast cu acel orb din naştere vindecat de Isus care a fost un miracol semn care a dovedit ca El este Mesia (Ioan 9). Deci prin credinţa se pot face miracole dar direct de la Dumnezeu sau Cristos, indiferent dacă cererea pentru intervenţia supranaturală a lui Dumnezeu este însoţită sau se manifestă prin rugăciune, ungere cu ulei sau punerea mâinilor, miracolul se obţine direct de la Dumnezeu, pe când miracolele prin darul minunilor sau prin alte daruri vindecărilor se fac prin oameni (prin punerea mâinilor lor sau prin alte metode - Fapte 28:8-10; Matei 10:1,8; Marcu 6:12,13) aceste minuni venind prin ei de la Dumnezeu, fiind astfel indirecte şi au în special rolul de a acredita pe acel om ca fiind de la Dumnezeu (Fapte 2:22; 10:38; Evrei 2:2-4). De asemenea este posibil, ca Dumnezeu să dea unele daruri semne şi în perioada dintre cele două epoci de vârf ale creştinismului, dar cu siguranţă darurile semne printre care şi vorbirea în alte limbi se va manifesta din plin în perioada celor două epoci, din cauza apostaziei, a întunericului care a existat tot mai mult după moartea apostolilor, şi el a atins culmi în timpul inchiziţiei, dar în această perioadă au existat şi treziri spirituale, dar nici una din acestea nu a atins nivelul bisericii primare, nici a restabilirii din nou în viitor prin ploaia târzie. Trezirile începute cu reforma, şi chiar cele din secolul XX, sunt stropii sau averse trecătoare care prevestesc ploaia târzie a Duhului Sfânt.

Da, vorbirea în alte limbi poate să vină şi din alte surse independente de Duhul Sfânt, cum ar fi: De la Vrăşmaşul lui Dumnezeu care este Satan Diavolul, care poate contraface lucrarea lui Dumnezeu, căci după cum Isus Fiul lui Dumnezeu a făcut: semne, minuni şi lucrări de putere (Fapte 2:22), tot aşa poate şi Diavolul să facă semne, minuni şi lucrări de putere (2Tesaloniceni 2:8-10). De asemenea, există experienţe de vorbire în limbi ca urmare a posedării demonice, de pildă un cercetător care s-a ocupat cu verificarea acestei manifestări, a verificat darul limbilor la 147 de persoane, el a găsit trei cazuri îndoielnice, iar ceilalţi 144 erau posedaţi demonic, iar după expulzarea demonului, acei oameni şi-au pierdut darul de a vorbi în limbi. Din păcate mulţi oameni care stăruie după Duhul Sfânt în viziunea lor, fac loc în viaţa lor de multe ori la duhuri necurate, ei apelează la metode ne-biblice de a primi Duhul Sfânt, cum ar fi nopţi de veghe, stăruinţă, unde de multe ori se apelează la metoda, de a repeta un cuvânt ore în şir ca de exemplu: sânge, sânge, sânge,... sau, slavă, slavă, slavă…, dar astfel de metode nu apar în Biblie şi ele deschid porţile duhurilor rele, căci Biblia arată că în momentul când am crezut în Cristos am primit Duhul Sfânt (Efeseni 1:13), de asemenea primii creştini au stăruit în învăţătură, în legătura frăţească, în rugăciune, în frângerea pâinii (Fapte 2:42), dar nicăieri nu găsim învăţătura de a stărui după Duhul Sfânt, căci Tatăl ceresc ne dă Duhul Sfânt în momentul când îl cerem cu sinceritate (Luca 11:13) şi când ne căim de păcatele noastre, ca în pilda cu Fiul risipitor, acest Fiu nu a trebuit să stăruie de Tatăl pentru a primi darurile lui, de fapt el nici nu se gândea să le primească şi le-a primit (Luca 15:21-23), tot aşa dacă ne căim sincer, Dumnezeu ne dă automat darurile Duhului Sfânt, căci Dumnezeu este un Tată bun care ne dă darurile sale prin har (favoare nemeritată), nu prin stăruinţa, meritele sau manevrele noastre. De asemenea cum ne explicăm că unii care vorbesc în limbi sunt cunoscuţi ca având o viaţă în păcat, să curgă din acelaşi izvor şi apă dulce şi apă amară (Iacov 3:10-12)? Alte izvoare posibile pentru vorbirea în alte limbi, în-afară de lucrarea Duhului Sfânt, sunt cauzele naturale, cum ar fi: anumite droguri, pulsiuni subconştiente asupra centrilor verbo-motorii, hipnoza, auto-sugestia, dereglări psihice, deci bineînţeles nu putem pune doar pe seama Diavolului toate manifestările, ci unele dintre ele sunt dereglări în duhul nostru, sau emoţii şi manifestări interpretate greşit.

Din păcate multe biserici nu ţin cont de regulile acestea fixate de Duhul Sfânt care l-a inspirat pe Pavel, ba mai mult încearcă să le sucească, de pildă unii aduc ca scuză pentru faptul că se vorbeşte mai mult de trei în biserică, argumentul, că aici Pavel nu s-a referit la rugăciuni în limbi, ci la vorbire tip predică în limbi, dar un asemenea argument nu ţine cont de context, şi de întreaga Biblie, deoarece nicăieri nu se spune că vorbirea în limbi este diferită ca dar de rugăciunea în limbi, ba mai mult Pavel împleteşte aceste manifestări fără a le despărţi (1Corinteni 14:12-18). O altă scuză la fel de ne scripturală, este explicaţia, că atunci când nu este nimeni cu darul tălmăcirilor, se poate vorbi fără a se tălmăci, căci nu ei sunt vinovaţi că Dumnezeu nu dă acest dar, însă Biblia ne spune altceva: “De aceea, cine vorbeşte în limbă, să se roage să interpreteze.” (1Corinteni 14:13), ne întrebăm, oare câţi se roagă pentru acest dar mai puţin spectaculos, dar vital pentru zidirea adunării, câţi stăruie după acest dar al interpretărilor? Câţi din păstorii bisericilor unde se manifestă vorbirea în limbi sunt preocupaţi pentru interpretare ? De aceea, această scuză nu ţine, căci Biblia spune clar: “Dacă nu este cine să interpreteze să TACĂ ÎN BISERICĂ…” Deci dacă cineva vorbeşte într-o limbă, şi nimeni după aceea nu se ridică să interpreteze, a doua vorbire în limbi să nu mai aibă loc cu voce tare, ci cel mult în sine, de asemenea, ar fi bine, să se roage pentru darul interpretărilor. Din păcate în unele biserici nu se caută interpretarea, căci ei caută în mod egoist fie să se zidească personal, fie să-şi etaleze darul dorind să atragă atenţia asupra lui. În plus, am întrebat pe mai mulţi care sunt membri de ani de zile în astfel de biserici să-mi spună, vreo descoperire sau vreun cuvânt de zidire pe care l-au primit prin interpretarea limbilor, dar mai nimic, ceea ce duce la impresia că acest dar nu zideşte, cu siguranţă dacă ar fi manifestări de la Duhul Sfânt ar zidi, din păcate există multe manifestări tip neghină, care seamănă mult cu grâul, dar nu sunt hrănitoare.

Pentru a fi încercat acest dar, dacă este de la Duhul Sfânt sau nu (1Tesaloniceni 5:21; 1Ioan 4:1) pune-i celui cel exercită următoarele întrebări: Îl glorifică pe Cristos acest dar sau atrage atenţia asupra Duhului Sfânt, prin mesaje de genul: “slăvit să fie Duhul Sfânt” care ar contrazice scopul lucrării Duhului prezentat în Ioan 16:14 ? Îl face pe beneficiarul lui mai smerit şi iubitor în relaţia cu fraţii (Efeseni 4:2,3) ? Reflectă viaţa acelui om roadele Duhului Sfânt (Galateni 5:22,23) ? Manifestarea acestui dar este în acord cu Scriptura atât ca mesaj, cât şi prin respectarea regulilor din 1Corinteni 14: 27,28 ? Este persoana care manifestă acest dar, supusă fraţilor cu autoritate din adunare, şi promovează unitatea în trupul lui Cristos (Efeseni 4:16; 5:18,21) ? Este adunarea zidită de acest dar în iubire (Efeseni 4:15,16; 1Corinteni 12:7; 13:1) ? Vrea să-I conducă pe ceilalţi le o reală maturitate sau îi face dependenţi de el şi de darul lui (2Corinteni 1:24) ? Este el gata să-şi supună viaţa la un examen critic, pentru a se observa cum lucrează Duhul Sfânt în caracterul lui şi prin darurile harului (Apocalipsa 2:2)?

Cuvântul din greacă pentru interpretare este “hermeneia” (1Corinteni 12:10; 14:26), şi acesta se referă la o traducere literală, nu la o interpretare liberă, cum spun unii, căci hermeneia nu se aplică la o traducere largă, bogată, liberă, parafrazată, ci la o traducere literală, deci traducătorul ( “diermeneutes” – 1Corinteni 14:28) nu înţelege doar ideea principală, orientarea de bază, sau subiectul în discuţie şi apoi el îl dezvoltă cu cuvintele lui, ci el traduce cuvânt cu cuvânt bineînţeles că acesta nu înseamnă a cădea în extrema de fi perfecţi în sintaxă şi vocabular, acest lucru reiese din sensul cuvântului hermeneia folosit în marea majoritate a cazurilor folosit în Noul Testament. De pildă, din aceeaşi rădăcină a cuvântului hermeneia, apare expresia: “methermeneuomenon” care este tradus prin: “traducere” vezi următoarele texte Biblice unde apare: Matei 1:23; Marcu 5:41; 15:22,34; Ioan 1:38,41; Fapte 4:36; 13:8; sau “hermeneutai” cum apare în Ioan 1:42; 9:7; Evrei 7:2; un argument în plus este că Pavel foloseşte pentru darul interpretărilor şi expresia “diermenuomene” 1Corinteni 12 30; 14:5, 13,27 care apare şi în Luca 24:27 cu privire la interpretarea Scripturilor, cât şi în Fapte 9:36 cu privire la traducerea literală a unui nume din arameică în greacă (vezi nota de subsol din BCR). Dar din păcate, după cum darul vorbirii în limbi poate fi falsificat, tot la fel poate fi şi cel al interpretări limbilor, să dăm câteva exemple: Cineva a înregistrat rugăciunea Tatăl nostru în scoţiană, dar dusă la cineva care spunea că are darul tălmăcirii, a interpretat-o într-un mod care nu semăna cu rugăciunea Tatăl nostru. Tot la fel s-a întâmplat cu cineva care s-a rugat Tatăl nostru în limba lui maternă (spaniolă) într-o comunitate penticostală francofonă, cineva crezând că este o vorbire în altă limbă, a interpretat ceva total diferit de rugăciunea aceasta, iar exemplele pot continua.

II. Acest dar poate fi falsificat ?

3. Care sunt regulile de manifestare a acestui dar în adunare şi cum poate fi verificat ?