Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

În general părerile se împart în două, oameni care cred într-o viaţă după moarte şi alţii care cred că moartea este sfârşitul existenţei persoanei decedate.

Cei ce cred în viaţa după moarte sunt împărţiţi în jurul a mai multe interpretări. Astfel unele culte creştine susţin că sufletul omului după moarte merge fie în rai fie în iad în funcţie de faptele fiecăruia. Alţii susţin şi existenţa unui purgatoriu, adică un iad temporar, din care după ce te-ai purificat prin chinuri eşti mutat în rai. Pe de altă parte unele religii au convingerea că toate sufletele morţilor stau în aşteptarea judecăţii într-o stare intermediară, iar la judecată se stabileşte cine merge în rai sau în iad. Alţii susţin că doar cei drepţi stau în acel stadiu intermediar unde exişti dar n-ai primit răsplata raiului. Religiile orientale cred în transmigraţia sufletelor şi în renaştere sau reîncarnare, adică sufletul după moarte în funcţie de faptele făcute se reîncarnează în altă fiinţă, având o viaţă fericită sau nenorocită în funcţie de faptele anterioare.

Cei ce cred despre moarte ca fiind opusul vieţii, adică o stare de inexistenţă a individului, sunt şi ei împărţiţi în două: cei ce cred că literalmente la moartea omului, o forţă impersonală de viaţă, o energie care nu are caracterul persoanei, se întoarce la Dumnezeu (Ecleziast 12:7). Şi cei care cred că această întoarcere este simbolică, fără ca spiritul de viaţă să se întoarcă literalmente la Dumnezeu.

La ora actuală pentru a se afla adevărul cu privire la acest subiect se apelează la ştiinţă, experienţe şi cărţi sacre. Însă noi ştim că experienţele de multe ori pot fi contradictorii, de aceea vom apela la Cartea Cărţilor: Sfânta Scriptură, care este baza comună a creştinilor în ce priveşte convingerile lor (Ioan 17:17;Romani 10:17). De fapt cine ne poate preciza ce este moartea, dacă nu Cel ce a creat omul, nu-i aşa? Cine ne poate da detalii exacte dacă nu Cel ce a învins moartea şi anume Iesus Cristos?

Acest adevăr cu privire la starea morţilor este important, deoarece cunoaşterea acestui lucru ne va influenţa concepţia despre Dumnezeu şi om. În plus Domnul Iesus a spus în Ioan 8:32: "veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi", astfel cunoscând realitatea despre morţi vom deveni liberi de orice superstiţie sau practici şi obiceiuri costisitoare şi eronate.

Cuvântul suflet în Biblie provine din ebraicul: "nephesh" (Vechiul Testament fiind scris în ebraică) şi din grecescul: "psy-khe" (Noul Testament fiind scris în greacă) aceşti termeni sunt echivalenţi, după cum reiese din Fapte 2:27 care citează din Psalmul 16:10, sau Romani 11:3 care citează din 1Împăraţi 19:10 (vezi traducerea NW, în BCR este tradus cu viaţă). În ebraică cuvântul suflet apare de 754 de ori, iar în greacă de 102 ori. Înţelesul acestui cuvânt, în general se referă la om ca întreg, la o fiinţă care respiră, dar există câteva excepţii în care cuvântul suflet are sensul de: minte, sediul gândirii (Proverbe 23:7;Filipeni 1:27); de corp sau corp mort (Levetic 21:11; Numeri 6:6:"om mort" SS 1874; "mort" BCR; "suflet mort" NW, în aceste pasaje apare cuvântul pentru suflet: "nephesh"); sediul emoţiilor (Evrei 12:3; Iov 30:25; Marcu 14:34; Luca 2:35); izvorul dorinţelor şi al poftelor fireşti (Apocalipsa 18:14); personalitate rea sau bună (Isaia 32:5,8); sediul motivaţiilor, a dorinţelor, fervorii (Coloseni 3:23; Efeseni 6:6NW); sediul sentimentelor (Filipeni 2:2,19 "suflet bucuros", "sufletelor deprimate" NW 1Tesaloniceni 5:14). Însă de obicei şi de cele mai multe ori cuvântul suflet se referă la omul ca întreg la viaţa omului. Definiţia sufletului o găsim în Geneza 2:7 unde este descris astfel: "Şi DOMNUL Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu". Astfel Biblia susţine că omul este un suflet nu că are un suflet, deci ţărâna + suflarea de viaţă = suflet, deci la moartea omului când suflarea de viaţă se întoarce la Dumnezeu care la dat, ce mai rămâne? Doar ţărâna şi nu un suflet nemuritor. Faptul că omul este sufletul reiese din zeci de texte, vezi de pildă: Exod 1:5; 12:4,16 n.s; Levetic 7:18,20 n.s^{(nota de subsol)}; 20:6 n.s; Numeri 21:5; Deuteronomul 24:7; Psalmii 57:6; 72:14; 107:9; 119:28; Proverbe 8:36; 10:3; Ieremia 31:14; Ezechiel 7:19; Fapte 27:37; Romani 13:1; 1Petru 3:20, etc. De asemenea din următoarele texte reiese că sufletul este viaţa omului sau a animalului: Geneza 9:4 n.s; Levetic 17:11 n.s; Deuteronomul 12:23; Proverbe 29:24 n.s; Isaia 43:4 n.s; Matei 16:25; Luca 21:19; Iacov 1:21. În plus sufletul este sinonim cu sângele (Geneza 9:4; Levetic 17:11; Deut.12:23), sau sufletul are sânge, după cum se spune în Ieremia 2:34: "sângele sufletelor (nephesh) sărmanilor nevinovaţi." SS 1874. Şi animalele sunt suflete căci Geneza 1:30 se spune: "...toate animalele pământului...are în sine suflet viu." SS 1874, vezi şi n.s din BCR şi Levetic 24:18NW; 1Samuel 22:19-22; Apocalipsa 8:9NW; 16:3NW; Ezechiel 47:9 n.s. BCR.

Să observăm descrierea pe care o face Sfânta Biblie la starea morţilor: la început, Dumnezeu i-a spus lui Adam să nu mănânce din pomul interzis că va muri (Geneza 3:17). A înţeles Adam că dacă va mânca din pomul interzis îşi va înceta existenţa fizică, dar va continua să existe ca suflet? Sau a înţeles că-şi va înceta complet existenţa ? Oare era cinstit din partea lui Dumnezeu să-i spună că va muri, când în realitate El îi va pedepsi prin chinuri în infern? Dumnezeu însuşi explică ce este moartea, prin cuvintele:"...căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce." (Geneza 3:19). După cum Adam înainte de a fi creat din ţărână, nu a existat, tot aşa la moartea sa, El s-a întors în aceeaşi stare de nonexistenţă. Dacă Adam a avut un suflet nemuritor, atunci porunca de a nu mânca din pomul cunoaşterii i-a fost dată în calitate de creatură fizico-spirituală, iar dacă ar fi mâncat ar fi murit tot ca creatură fizico-spirituală, fără ca moartea să însemne existenţa sub o altă formă. De fapt nicăieri în Biblie nu se spune că El ar fi avut un suflet care a supravieţuit morţii, sau că moartea lui a fost parţială şi nu totală (vezi şi Iov 10:8,9). Mai mult decât atât textele Bibliei descriu moartea ca o stare de odihnă, inactivitate (Iov 3:11,13,14,17-22). Dreptul Iov avea credinţa că moartea era nonexistenţa: "...ochiul tău (Dumnezeule) mă va căuta, şi nu voi mai fi "BCR, deci dacă Iov ar fi continuat să existe după moarte, cum de Dumnezeu nu-l mai vede atunci? ( vezi şi Iov 10:18,19; 17:16) În plus, chiar moartea celor răi duce la inexistenţă (Iov 24:19,20,24). Dacă morţii trăiesc într-o altă formă spirituală, cum atunci cei buni nu pot să-l laude pe Dumnezeu (Psalmul 6:5)? Moartea omului însă este echivalentă cu moartea animalului, aceasta este învăţătura Bibliei (Psalmul 49:8-20; Ecleziast 3: 19,20). Astfel ideea că Cel decedat ia formă de stafie sau strigoi în unele cazuri sau că timp de 40 de zile după moarte acesta stă în preajma casei lui înainte de a merge în cer este falsă căci Cuvântul lui Dumnezeu precizează: "Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica cel care se coboară în Locuinţa Morţilor! Nu se va mai întoarce în casa lui şi nu-l va mai cunoaşte locul în care locuia"(Iov 7:9,10). Toate acestea deoarece moartea este o incapacitate a celui decedat de a mai vedea, a se mişca sau a exista. Dacă leşinul, coma sau alte situaţii mai puţin drastice ca moartea ne duce în pragul inconştienţei, cu atât mai mult moartea, de aceea Biblia vorbeşte de moarte şi mormânt ca fiind un loc al întunericului şi ţara uitării (Psalmul 88:10-12). Să ne gândim şi logic, oare membri dragi dispăruţi să se facă în strigoi şi să-şi sperie familia? Voi aţi face-o? Sau mai degrabă unele întâmplări neobişnuite sunt realizate de demonii conduşi de Satan?

În continuare să luăm cazul unui om după voia lui Dumnezeu, şi anume Regele David, care declară cu privire la propria-i moarte, că o dată mort nu mai putea să-l laude pe Dumnezeu şi nu mai putea vesti adevărul său (Psalmul 30:9). Dacă David credea într-un suflet nemuritor atunci de ce şi-a făcut probleme că nu va mai putea să-l laude pe Iahveh? Doar dacă moartea ar fi însemnat încetarea existenţei lui aceste temeri ar fi justificate, nu-i aşa? De fapt David nu s-a suit la cer, ci a putrezit, fiind în mormânt şi aşteaptă învierea (Fapte 2:29,34; 13:36). Da, chiar Noul Testament confirmă o astfel de interpretare, astfel crezul lui David exprimat în Psalmi este veridic , ba mai mult prin aceasta se arată că învăţătura apostolică despre moarte este identică cu cea exprimată în Vechiul Testament. Chiar Domnul Iesus a comparat moartea cu un somn, nu cu o activitate (Ioan 11:11-14 compară cu 2Împăraţi 4:31). Pe lângă toate acestea nici unul din cei înviaţi nu relatează vreo experienţă după moarte, iar Sfânta Scriptură când abordează acest subiect în mod direct, ea spune clar: "cei vii măcar ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic...Şi dragostea lor, şi ura lor, şi invidia lor, de mult au şi pierit..."(Ecleziast 9:5,6). Astfel se precizează clar şi fără echivoc ceea ce multe religii nu vor să recunoască, că morţii nu ştiu nimic, că au pierit. Din păcate însă multe culte care pretind că sunt creştine trec cu vederea textele clare şi directe din Biblie care descriu starea morţilor şi se bazează mai mult pe pasaje deductive, ignorând cele clare.

Dacă îi întrebăm pe cei ce cred în iad, care este plata pentru păcate sau pentru păcătoşii care nu se căiesc, ei ar răspunde că este chinul etern, dar oare găsim în Biblie un astfel de răspuns? Sau Cuvântul lui Dumnezeu ne spune altceva? Există zeci de texte care arată că plata pentru păcate este distrugerea, anihilarea, moartea, de pildă: Iov 20:5,7,11:"va pierii pentru totdeauna…"; Psalmul 37:9-11,20,35-38:"nimiciţi…pier"; Psalmul 92:7:"distruşi pentru totdeauna" BCR; vezi şi Psalmul 94:23; Proverbe 10:25,29-31; Obadia 16; Matei 7:13,14, a pierii în contrast cu a trăi, la fel şi Ioan 3:16; Luca 13:1-5 "Veţi pierii la fel", adică cei ce vor fi pedepsiţi la judecată au o soartă asemănătoare cu cei ucişi de sabie la porunca lui Irod sau cei ucişi de căderea Turnului din Siloam. În aceste texte nu este pus în contrast viaţa veşnică cu chinul veşnic, ci cu nimicirea, cu pierirea. De fapt în greacă este folosit termenul "apoleia"(substantiv) care este tradus prin: pierdere, distrugere, cât şi verbul: "apollumi" = a pierde, a distruge, aceşti termeni nu se referă cum spun unii, doar la pierzarea corpului, sau la o despărţire de Dumnezeu, în timp ce sufletul lui continuă să existe, deoarece aceste texte sunt un contrast între viaţă veşnică şi pierzare, în plus aceşti termeni se pot referi la a ucide, a omorî, aşa cum este tradus verbul "apollumi" în Matei 2:13; 12:14; 21:41. Oare fariseii au vrut să-l ucidă pe Iesus doar parţial? Ba mai mult Biblia precizează clar şi fără echivoc în Romani 6:23: "Plata păcatului este moartea…", vezi şi Romani 1:32 şi Fapte 3:23.

Dar haideţi să luăm un caz concret, ce se va întâmpla cu un criminal care a ucis un alt om, ba chiar a ucis un creştin al cărui trup era un templu a Duhului Sfânt? Cei ce cred în iad ar spune că acest criminal ar fi chinuit veşnic în foc, dar Biblia spune altceva în 1Corinteni 3:16,17: "Dacă cineva nimiceşte templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu…" deci nu-l va chinui ci nimici, căci legea lui Dumnezeu spune viaţă pentru viaţă (Deuteronomul 19:21).

După cum am observat în articolul precedent, omul este sufletul, deci odată ce omul moare atunci moare şi sufletul, iar această învăţătură o găsim în multe texte în Sfânta Biblie. Să dăm câteva exemple: "acel suflet va fi nimicit" Exod 12:15,19; "sufletul acela va fi nimicit din poporul lui "Levetic 18:29; 19:8; "…ne veţi scăpa sufletele de la moarte" Numeri 9:13; Iosua 2:13; "…Eu sunt cauza morţii tuturor sufletelor din casa tatălui meu!" 1Samuel 22:19-22; "…toţi cei ce îmi caută sufletul ca să-l distrugă!" Psalmii 33:19;40:14; 56:13, deci şi oamenii pot distruge sufletul. În Ezechiel 13:18-20 se face o descriere total incompatibilă cu învăţătura sufletului nemuritor, deoarece se vorbeşte de nişte suflete care nu ar trebui să trăiască din punct de vedere al lui Dumnezeu, dar acestea trăiesc, iar cele ce ar trebui să trăiască sunt omorâte (vezi şi Ezechiel 22:25,27). În plus sufletele pot fi nimicite în război, Ezechiel 17:17; de fapt "sufletul care păcătuieşte acela va muri" Ezechiel 18:4,20 şi cum nu există nici un om care să nu păcătuiască (Romani 3:23) deci toate sufletele mor, nu sunt nemuritoare. Şi Noul Testament susţine acelaşi lucru, pentru aceasta vezi următoarele texte în care în original este expresia "suflet"(psy-khe) dar care în unele versiuni ale Bibliei a fost înlocuit cu viaţă: Matei 2:20; 20:28; Marcu 3:4; Luca 6:9; 17:33; Ioan 12:25; Romani 11:3;de pildă în Evrei 11:39 se vorbeşte de "… păstrarea în viaţă a sufletului" NW sau "mântuirea sufletului" NT.93; BC;31, dacă sufletul este nemuritor, cum se face că sufletul are nevoie de salvare şi păstrare în viaţă a sufletului? Iar în Fapte 3:23 se confirmă conceptul Vechiului Testament despre suflet prin cuvintele: "Orice suflet care nu va asculta de Profetul acela va fi nimicit din popor"NT.93. De asemenea în Iacov 5:20 se precizează: "va mântui un suflet de la moarte", deci dacă cineva nu se întoarce de la rătăcire la adevăr, nu-i va fi chinuit sufletul, ci acesta va muri.

Există două variante de interpretare despre Duhul de viaţă: 1. Suflarea de viaţă este o forţă impersonală; 2. Duhul sau suflarea de viaţă este o energie de viaţă care imprimă caracterul şi personalitatea omului făcând astfel ca după moarte omul să existe ca duh. Înainte de a analiza care din aceste două variante sunt valabile, menţionăm că cuvântul duh sau suflare de viaţă provine din cuvântul ebraic: "ruah" şi grecescul "pneuma", aceste cuvinte sunt echivalente, deoarece Luca 4:18 citează din Isaia 61:1. Aceste cuvinte sunt diferite de cele pentru suflet, care sunt: "nephesh"(ebraică) şi "psy-khe"(greacă). Acum să vedem care din cele două variante concordă cu Biblia. În Iov 34:12-15 se arată că dacă Dumnezeu şi-ar lua înapoi suflarea, omul ar muri şi nu ar supravieţui, ci sar întoarce în ţărână. Deci suflarea de viaţă nu ia caracteristicile noastre, ci ea este o forţă impersonală care vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu. Dacă suflarea de viaţă este omul sau eul omului, cu însuşirile lui, atunci cum se face că Biblia precizează: "Căci soarta fiilor oamenilor şi a animalelor este aceiaşi; aceiaşi soartă au amândoi; cum moare unul aşa moare şi celălalt, toţi au aceiaşi suflare (acelaşi duh) şi omul nu întrece cu nimic pe animal" Ecleziast 3:19,20. Este curios că cei ce susţin învăţătura vieţii de după moarte, nu cred că animalele supravieţuiesc morţii, dar dacă acceptăm că duhul omului este omul în altă formă de existenţă, trebuie să acceptăm atunci că şi animalele supravieţuiesc morţii, ca să fim consecvenţi. O altă problemă care se ridică dacă acceptăm varianta că duhul de viaţă ia caracterul omului după moarte este că la moartea omului, fie că acesta a fost bun sau rău, duhul de viaţă se întoarce la Dumnezeu (Ecleziast 12:7), deci atunci şi cei buni şi cei răi vor merge în cer, vi se pare corect?

Un alt argument că duhul de viaţă se referă la o forţă impersonală, este exemplul Salvatorului nostru Iesus Cristos. Din Luca 23:46, reiese că Iesus şi-a dat suflarea în clipa morţii, astfel suflarea sau duhul lui s-a întors la Dumnezeu, deci dacă suflarea este omul în altă formă de existenţă, atunci Iesus s-ar fi dus imediat în cer, dar conform cu Fapte 1:3, El nu s-a înălţat la cer decât după 40 de zile, iar Mariei Magdalena, după înviere i-a spus că nu s-a dus la Tatăl, încă (Ioan 20:17). Din acest exemplu reiese clar că suflarea de viaţă este o forţă impersonală, iar omul când moare nu mai continuă să existe în altă formă de existenţă. Un exemplu care ne poate ajuta să înţelegem este curentul electric care nu i-a însuşirile aparatului pe care-l alimentează, tot aşa suflarea de viaţă nu i-a caracterul nostru.

Cuvântul "Locuinţa Morţilor", care apare în majoritatea traducerilor în limba româna, este traducerea cuvântului ebraic "sheol", care apare de 66 de ori în Biblie şi a cuvântului grecesc "hades" care apare de 10 ori. Atât cuvântul "sheol" cât şi "hades" sunt echivalente, compară Fapte 2:27 cu Psalmul 16:10. Aceşti termeni au sensul de ceea ce zace dedesubt, partea de jos, groapă, loc subteran, locul unde se află morţii şi se referă la mormântul comun al oamenilor decedaţi, deoarece în ebraică pentru mormânt individual se foloseşte alt termen: "gever" care înseamnă şi loc de îngropare (Geneza 23:4,6,9,20), iar în limba greacă apare: "mnemeiois" (Ioan 5:28,29) cu referire la morminte individuale.

Cele mai clare texte despre Locuinţa Morţilor, care indică ce este aceasta, sunt: Ecleziast 9:10, care tratează direct acest subiect, acolo se spune: "Tot ce găseşte în mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în locuinţa morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune." Aici se arată o totală inactivitate, chiar pe plan mental. Cu toate că mulţi teologi nu i-au în seamă acest text sau îl cataloghează ca fiind o formulare profană asupra morţii, însă ei uită că acesta, este un text biblic sub inspiraţie divină şi care explică direct nu deductiv, ceea ce este Locuinţa Morţilor. Un alt text clar este Isaia 38:10,11,18, aici credinciosul rege Ezechia, inspirat de Duhul Sfânt spune despre Locuinţa Morţilor: "…cu acei care locuiesc acolo unde totul a încetat să fie, nu voi mai vedea vreun om." Deci în Locuinţa Morţilor, nu-l mai vezi pe oameni, şi acolo totul a încetat să existe, astfel acest rege credincios descrie "sheolul" ca un loc al inexistenţei. Acestea sunt singurele pasaje care descriu în mod elocvent şi tangenţial "sheolul". În alte pasaje se arată că aici merg lucruri fizice, şi nu spiritele, ca de pildă: trupurile moarte ucise de sabie (Ezechiel 31:14-18); perii albi şi însângeraţi (Geneza 44:29; 1Împăraţi 2:6,9); acolo există viermi (Isaia 14:11); acolo oamenii se odihnesc (Iov 17:13-16); la gura "sheolului" se risipesc oasele celor morţi, în el intră bogăţia Ierusalimului (Isaia 5:14; Psalmul 141:7); acolo există arme, săbii, oseminte (Ezechiel 32:27). În plus Locuinţa Morţilor este asociată cu moartea nu cu viaţa (Apocalipsa 1:18; 20:14). Mai precis Locuinţa Morţilor este sinonimă cu nimicirea (Osea 13:14).

Unele culte susţin că Locuinţa morţilor este sinonim cu iadul, astfel traducerea Ortodoxă, traduce cu "iad", iar SS 1874 cu "infern", cuvântul "sheol" şi "hades", dar aceste traduceri nu sunt corecte şi creează confuzii, ca de exemplu, Iesus a fost în iad (Fapte 2:27 BO). Vi se pare corect, ca Domnul Cristos să meargă în iad? Un alt caz este dreptul Iov, care a dorit să meargă în "sheol", oare ar fi vrut Iov să meargă într-un loc de chin? (Iov 14.14) Sau într-un loc de odihnă unde să scape de chinuri? (Iov 3:19-22). Alţii interpretează că "hadesul" este un loc temporar de chin până la judecată, iar unii susţin că "sheolul" sau "hadesul" este împărţit în două: "sheolul" de sus unde merg cei buni; şi "sheolul" de jos unde merg cei răi pentru chinuri. Dar toate aceste învăţături sunt străine de Biblie, pentru că nicăieri nu se spune că "sheolul" este împărţit în două. În plus Regele David care era un om drept, a mers în adâncimea "sheolului" (Psalmul 86:13) şi nu în partea de sus a "sheolului", deci explicaţia mai sus prezentată nu stă în picioare. Cei ce cred că în "sheol" există viaţă, mai argumentează şi cu Ezechiel 32:21-31, unde se arată despre unele persoane că vorbesc în Locuinţa Morţilor, însă dacă citim tot contextul, şi luăm Biblia în ansamblu, care descrie "sheolul" ca un loc al tăcerii (Psalmii 6:5; 115:17) atunci înţelegem că vorbirea de aici este simbolică, adică prin faptul că cei viteji din Egipt se coboară în groapă (nu într-un loc al spiritelor), este ca şi cum s-ar vorbi despre ei spunându-se acest lucru. Aceeaşi descriere metaforică o găsim şi în Isaia 14:4-23, însă dacă "sheolul" este iadul atunci ar trebui să-i descrie pe aceşti ne-circumcişi chinuindu-se, dar nu se spune aşa ceva, ci altceva, ca de exemplu despre regele Babilonului, care este acoperit cu viermi, fiind ca un cadavru călcat în picioare (Isaia 14:11,19). Aceste ambe texte descriu o vorbire simbolică ce are loc în locuinţa morţilor şi nu o vorbire literală, acelaşi lucru se spune despre oraşul Ierusalim care vorbeşte din ţărână (Isaia 29:1-4).

I. Care este plata păcatului în accepţiunea Bibliei?

2. II. Poate să moară sufletul?
3. III. Ce este duhul de viaţă, dar locuinţa morţilor?

Această expresie apare în Apocalipsa 19:20; 20:10,14; 21:8 şi este demn de menţionat că traducerea: "iazul de foc" nu este cea mai bună, deoarece cuvântul din greacă, nu se referă la un iaz, adică la o baltă mai mare, ci la un lac, după cum apare şi în următoarele traduceri biblice: NW; NT.93; SS 1874; BC.31, probabil cuvântul "iaz" a fost ales, pentru a face aluzie la iad. Totuşi ce este lacul de foc? În două din versetele în care apare acest termen se explică clar că "lacul de foc" este moartea a doua adică distrugerea eternă (Apocalipsa 20:14; 21:8). De fapt în lacul de foc nu sunt aruncate sufletele sau duhurile oamenilor, ci oamenii vii ca întreg (Apocalipsa 19:20). Faptul că lacul de foc reprezintă distrugerea reiese şi din Ap. 19:15-21, unde Fiara şi Proorocul mincinos sunt aruncaţi în lacul de foc, iar regii pământului şi armatele lor sunt ucise cu sabia, astfel dacă lacul de foc simbolizează chinul veşnic, s-ar face o discriminare, între unii ucişi cu sabia şi alţii chinuiţi în foc, dar dacă "lacul de foc" este distrugerea, atunci nu se face nici o discriminare. Cei ce declară cu vehemenţă că "lacul de foc" este un loc al chinului, unicul argument al lor este Ap.20:10 unde se spune despre fiară, proorocul mincinos şi despre Satan că vor fi "munciţi" BC sau "chinuiţi" BCR în veci în lacul de foc. Chiar dacă am lua acest text adliteram, aici nu este vorba de sufletul cuiva, iar Fiara şi Proorocul mincinos sunt personaje simbolice care reprezintă clase de oameni, iar dacă l-am interpreta la literă, atunci ei ca oameni cu corpuri de carne, ca întreg, vor fi chinuiţi nu ca suflete. Care este însă semnificaţia acestui verset în lumina întregii Biblii? După cum am văzut expresia "lacul de foc" se referă la un loc al distrugerii nu al chinului, căci însuşi moartea este aruncată în lacul de foc, oare de ce? Ca să fie chinuită sau să fie nimicită? (Ap.20:14 compară cu Isaia 25:8 şi 1Corinteni 15:26). În plus există alte texte biblice mai numeroase şi literale care indică că Diavolul va fi distrus , nu chinuit: "Îţi va zdrobi capul" cu referire la Satan (Geneza 3:15). În Ezechiel 28:13-19 este o profeţie dublă cu privire la regele Tirului şi Satan ca fost heruvim ocrotitor şi despre acesta se precizează: "…te-am prefăcut în cenuşă…şi nu vei mai fi niciodată." Pe lângă toate acestea în Romani 16:20 se precizează: "Şi Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre." Iar în Evrei 2:14 se spune: "…să nimicească pe…Diavolul. " Deci acesta va fi zdrobit, nimicit şi nu chinuit. Atunci care este semnificaţia cuvântului "chinuiţi"? Ei bine cuvântul din greacă folosit aici este: "ba-sa-ni'zo", iar un prim sens al acestui cuvânt este: a încerca metale cu piatra pentru încercat, al doilea sens este a chestiona sau interoga prin aplicarea torturii (The Thayer's Greek-English Lexicon of the New Testament). Un cuvânt înrudit cu acesta este: "ba-sa-ni-stes" care apare în Matei 18:34 tradus prin "chinuitori" BCR sau "temniceri" NW. Pe lângă aceasta în Septuaginta apare cuvântul înrudit: "ba-sa-nos" şi este utilizat cu referire la umilirea sau ruşinea care duce la moarte (Ezechiel 32:24,30). Astfel sensul expresiei din Ap.20:10 "chinuiţi" reliefează ideea că Satan şi acoliţii lui vor fi prizonieri veşnici în lacul de foc, fără posibilitatea de a mai învia vreodată. Faptul că cuvântul durere sau chin se poate referi la moarte reiese din exemplu lui Cristos, fiindcă în Fapte 2:24 se spune :"…dezlegându-l durerile morţii…" BCR sau "legăturile morţii" N.T. Pascal. Oare a avut Iesus dureri în cele trei zile cât a fost mort? Nu aceste dureri sau legături ale morţii sunt simbolice, tot aşa chinul lui Satan este simbolic şi reprezintă prizonieratul etern în moartea a doua (Evrei 13:3).

Cuvântul Gheena, înseamnă: Valea lui Hinom, fiind forma greacă a ebraicului "geh-hinom" (Iosua 18:16). Termenul gheena este descris de dicţionarele biblice ca referindu-se la un loc unde se incinerează gunoaie şi unde se mai aruncau cadavrele animalelor a criminalilor şi tot felul de murdări, peste care era presărat sulf care întreţinea focul de aceea mai este numit şi “focul gheenei” (Matei 5:22). Locul acesta era în afara zidurilor Ierusalimului, în valea lui Hinom, iar acest termen gheena apare de 12 ori în Scripturile greceşti creştine (Matei 5:22,29,30; 10:28; 18:9; 23:15,33; Marcu 9:43,45,47; Luca 12:5; Iacov 3:6). Acest termen se referă la nimicirea eternă, deoarece nimic viu nu era aruncat în gheena, ci doar cei decedaţi, pentru a fi mistuiţi, iar în Matei 5:29,30; 18:9; Marcu 9:43,45,47 se face un contrast între viaţa şi aruncarea în gheena, în plus în Matei 10:28 se precizează ce este pedeapsa gheenei: "temeţi-vă mai degrabă de Cel (Dumnezeu) care poate să distrugă atât sufletul cât şi corpul în Gheena" NW, deci gheena distruge corpul şi sufletul nu chinuieşte. Iar cuvântul suflet din Matei 10:28 prima parte a versetului se referă la perspectiva vieţii veşnice pe care oamenii nu o pot distruge, pe când Dumnezeu poate distruge persoanele definitiv, fără posibilitate învierii, aceasta este gheena (Luca 12:4,5).

• 1Corinteni 5:5 - aici nu este vorba de moartea unui om, ci aici apostolul Pavel dă un sfat pentru ca adunarea din Corint să-l excludă pe cel ce a comis adulter (1Corinteni 5:1-5), aceasta înseamnă să fie predat pe mâna Satanei (1Corinteni 5:2; 1Timotei 1:20), cu scopul descris în continuare, pentru nimicirea cărnii, adică a dorinţelor carnale (Coloseni 3:5) şi pentru ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului, adică ca El să se restabilească spiritual şi să fie salvat în ziua Domnului.
• 2Corinteni 5:1-9; Filipeni 1:23 - în aceste texte Pavel lasă să se înţeleagă, că imediat după moarte ajungem în cer la Domnul, dar în aceste texte nu apare expresia "suflet nemuritor" ci lasă să se înţeleagă că între clipa morţii şi cea a învierii, pentru cel decedat nu i se pare o durată lungă de timp, ci din punctul lui de vedere, cum a murit a şi înviat în cer. Această interpretare concordă cu contextul şi cu alte texte ale Bibliei care vorbeşte de învierile din timpul venirii lui Cristos (Filipeni 3:11,20,21; 1Corinteni 15:23; Coloseni 3:4; 1Tesaloniceni 4:15-17; 2Timotei 4:8).

• 1Petru 3:18-20 - aici nu este vorba de duhul lui Iesus de după moarte, care s-a dus şi a predicat în închisoare, adică după teoria unora, le-a predicat sufletelor (duhurilor) celor morţi din potop, deoarece încă de când erau în viaţă lor li s-a predicat de către Noe (2Petru 2:5). Cuvântul "duhurilor" care apare aici nu se referă la cei decedaţi, ci la îngerii (1Împăraţi 22:19-21; Marcu 9:25) care au fost neascultători în zilele lui Noe, adică îngerii care au părăsit misiunea lor din cer (2Petru 2:4; Iuda 6), pentru a se căsători cu fiicele oamenilor, dând naştere la uriaşi, ei sunt descrişi prin expresia "fii lui Dumnezeu" (Geneza 6:1-4) care se referă la îngeri (Iov 1:6,21). Este interesant că manuscrisul Alexandrin (Septuaginta) consemnează că: "îngerii lui Dumnezeu" şi-au luat soţii. Da, la acei îngeri infideli la învierea lui Cristos şi nu în timpul celor trei zile cât a stat în mormânt, li s-a adus un mesaj judecătoresc după înviere, că Domnul Iesus a biruit, moartea şi pe Diavol (Efeseni 1:20-22; 1Petru 3:21,22).

În continuare vom explica câteva texte care nu s-au explicat în articolele precedente:

• 1Petru 4:6 - la acest text se dau în general trei variante de interpretare: 1. Se referă la morţi literali, care există ca suflete, dar o astfel de interpretare ar contrazice restul Bibliei care arată că morţii nu pot auzi şi vorbi fiind inconştienţi (Psalmii 115:17; 146:4; Ecleziat 9:5,6,10), în plus, nu este cinstit ca unii să aibă şi a doua şansă de pocăinţă după moarte. 2. Se referă la morţi spirituali nu fizici (Efeseni 2:1), dar această variantă nu se potriveşte cu contextul, v.5 care vorbeşte de morţi literali. 3. Ultima variantă pe care o prezentăm se bazează pe traducerea NT.93 care sună astfel: "Căci tocmai de aceea a fost vestită evanghelia şi celor ce sînt morţi ACUM…". Astfel când li s-a vestit evanghelia erau vii, dar după aceea au murit. Dar la ce se referă ideea: "Ca să fie judecaţi ca oameni în ce priveşte carnea dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu în ce priveşte duhul"? Aceste cuvinte se referă la faptul că şi creştinii vor fi judecaţi pentru faptele făcute în trup ca oameni, nu pentru a stabili dacă vor primi viaţa veşnică sau nu, acest lucru le este garantat celor fideli (Ioan 5:24). Ci această judecată în ce priveşte trupul are loc pentru a stabili poziţia în cer în funcţie de faptele făcute ca oameni (Luca 19:16-19;Romani 14:10-12). Iar a trăi pentru Dumnezeu în ce priveşte duhul se referă la a trăi în cer în comuniune cu Dumnezeu dar aceasta nu mai repede de prima înviere (Evrei 12:23;Filipeni 3:20,21). Un lucru este cert, textul din 1Petru 4:6 nu se referă la sufletele celor decedaţi în potop care au fost distruşi pentru totdeauna fără posibilitatea restabilirii (2Petru 2:5 compară cu Isaia 26:14;Psalmii 9:5,6;28:5). În plus, dacă predica lui Noe nu a dat rezultate cu toate că venea de la Dumnezeu nici alte predici nu vor da rezultate schimbându-i pe aceşti oameni extremi de răi şi violenţi (Geneza 6:5,11-13;Matei 24:38,39;2Petru 2:5).
• Apocalipsa 6:9-11;20:4 - aici este vorba de sufletele celor ucişi ca martiri iar despre aceştia se spune că vorbesc cerând răzbunare. Este interesant că cei care interpretează Ap. 6:9-11 literal, fac la fel şi cu pilda din Luca 16:19-31, astfel se impune pentru aceştia o întrebare: dacă cei răi după moarte sunt chinuiţi iar cei buni îi văd în chinuri, cum se face că martirii cer răzbunare? Ce răzbunare ar mai putea cere în timp ce îi văd pe cei răi chinuindu-se? De fapt ambele texte sunt simbolice. Viziunea cu sufletele de sub altar simbolizează sângele vărsat care cere răzbunare, iar faptul că martirii îmbracă o haină albă şi se odihnesc indică că aceştia nu vor învia doar la venirea Domnului (1Corinteni 15:23). Faptul că vorbirea lor poate fi simbolică reiese din Geneza 4:10; Evrei 12:24 unde se specifică că sângele lui Abel şi a lui Cristos vorbesc. Oare sângele literalmente vorbeşte? Sau este vorba despre o vorbire figurată? În mod asemănător după cum sângele lui Abel (şi Cristos) vorbeşte tot aşa sângele (sufletele) martirilor vorbeşte. Iar cuvântul suflet din Ap. 20:4 nu se referă la suflet ca la o entitate care supravieţuieşte morţii, căci în text se precizează următoarele: " Şi ei au venit la viaţă şi au domnit ca regi cu Cristos o mie de ani " NW. Dacă ei trăiau după moarte, nu mai aveau nevoie să vină la viaţă, nu-i aşa?

Unii sunt foarte dogmatici în această privinţă, susţinând iadul fără a lua în calcul posibilitatea ca această învăţătură să fie greşită, aceştia bazându-se de obicei pe următoarele texte:

• Matei 13:42,50 - unde apare expresia: "plânsul şi scrâşnirea dinţilor". Se referă această expresie la iad un termen care nu apare în Biblie? Nu, aici se referă la distrugerea din seceriş, nu este vorba în aceste texte de vreun suflet ci de persoană ca întreg, despre oamenii care vor suferi chinuri de scurtă durată la sfârşitul lumii din cauza plăgilor lui Dumnezeu, dar acestea vor culmina cu distrugerea, căci cuptorul de foc acesta semnifică inexistenţa (Matei 6:30). iar Luca 13:28 si Matei 8:12 se referă la un eveniment similar dar care va avea loc după mia de ani la judecată (Apocalipsa 20:5,11-15).
• Apocalipsa 14:9-11 - Nici acest text nu susţine iadul, căci nici aici nu se face referire la suflete nemuritoare, ci la oameni ca întreg şi se referă la chinurile de scurtă durată care culminează cu distrugerea din Armagedon. În continuare vom explica aceste pasaje, făcând o exegeză corectă, adică lăsând Biblia să explice Biblia. Vom lua pe rând ideile din acest verset: "...Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei...va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei lui ", care este efectul consumării vinului mâniei, chinul veşnic sau distrugerea? Citând Ieremia 25:17,31,33,49:12,13;51;39, se referă la distrugere nu la chinuire veşnică. Dar să vedem la ce se referă cuvintele următoare: " şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri si înaintea mielului ", aici ca şi în evanghelii se referă la momentul venirii lui Iesus şi la chinuirea temporară din perioada aceea care va duce la nimicire (Isaia 29:5,6;Ezechiel 38:21,22). În plus, un text paralel spune că acestea vor fi aruncaţi în lacul de foc care este moartea a doua sau veşnică, deci nu chinuirea (Apocalipsa 19:20 compară cu capitolul 21:8). Dar oare nu reiese chin veşnic din cuvintele: " Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor"? Faptul că fumul se suie, arată că focul şi-a făcut acţiunea de distrugere (Geneza 19:24-29), iar fumul este un simbol că distrugerea lor va fi nu pentru un timp, ci eternă şi niciodată uitată, acest sens îl dă şi profetul în Isaia 34:6,9,10 unde apare aceiaşi idee. Întrebaţi-vă: oare fumul distrugerii Edomului mai există şi astăzi? Nu, el a fost stins demult, dar atunci de ce spune Scriptura că se va înălţa în veci? (vezi şi: Ezechiel 35:3,4,7-9,14,15; Obadia 8-10,18). Iar acest lucru este în armonie şi cu Ap. 18:8,9,19,21, adică fumul care se înalţă are semnificaţia mai sus menţionată, adică Babilonul cel mare nu mai există dar fumul, semnul distrugerii şi judecăţii, da. Dar să vedem la ce se referă ultima parte a versetului: " şi nici ziua şi nici noaptea nu au odihnă cei ce se închină fiarei…", noi ştim că doar pe Pământ există acest ciclu al zilei şi nopţii şi nu într-o dimensiune spirituală ca infernul, deci textul se referă la locuitorii Pământului asupra cărora vin plăgile sau pedepsele dinainte de sfârşit, profeţite în Apocalipsa capitolul 16.

În primul rând, viaţa veşnică este un dar de la Dumnezeu (Romani 6:23), pe care-l primeşte cel drept iar cel rău nu va primi acest dar, şi nici nu-l posedă, căci despre el se spune în Ioan 3:36: “nu va vedea viaţa”, iar 1Ioan 3:15 întăreşte la fel această învăţătură prin cuvintele: “nici un ucigaş n-are viaţă veşnică rămânând în el.”, deci cei răi nu au viaţă veşnică şi astfel nu pot fi chinuiţi etern. Un alt motiv pentru care noi credem că nu este posibil chinul veşnic, este că acesta ar perpetua şi imortaliza păcatul, suferinţa şi durerea şi ar contrazice Cuvântul lui Dumnezeu care declară că acestea vor dispărea şi că Dumnezeu face toate lucrurile noi (Apocalipsa 21:4,5), ori dacă iadul există înseamnă că Dumnezeu nu poate elimina suferinţa. De asemenea imaginea infernului diminuează iubirea lui Dumnezeu, căci cum putem spune că Dumnezeu este iubire, când mâna lui nu poate fi niciodată domolită, ci îi chinuie etern pe cei păcătoşi. Pe lângă toate acestea Biblia învaţă că nemurirea nu o are omul în el de la naştere, ci o primesc doar cei drepţi cu ocazia venirii Domnului, după cum reiese din următoarele texte Biblice: 1Corinteni 15:53,54. Tot la fel este cu expresia: “neputrezire”, pe care o primesc doar cei drepţi pentru fericire eternă (Romani 2:5-7; 1Corinteni 15:42,50,53,54; 2Timotei 1:10).

Scripturile vorbesc despre judecăţi din trecut, care au avut loc ca de exemplu: judecata şi executarea lui Er şi Onan (Geneza 38:7-10), distrugerea Sodomei şi Gomorei (Iuda 7;Geneza 19:24-29), executarea judecăţii asupra lui faraon şi a armatei sale (Exod cap. 14), distrugerea canaaniţilor (Iosua cap.6;10-12), o altă pedeapsă a fost când îngerul lui Iahveh a omorât 185.000 de asirieni (2Împăraţi 19:35), alte executări ale justiţiei divine este distrugerea Ierusalimului de către babilonieni (2Cronici 36:14-21), etc.

În viitor Biblia vorbeşte de trei perioade de judecată: 1. La venirea Domnului Iesus Cristos, când va avea loc următoarele evenimente - a. judecata începe cu casa lui Dumnezeu (1Petru 4:17) şi anume primul lucru pe care-l va face Iesus la revelarea sa, este despărţirea oilor (creştinilor adevăraţi) de capre (creştinii falşi) sau grâul de neghină (Matei 13:30,39-42; 25:31-46), - b. după acea începe judecata fiarei şi a oamenilor din lume (Ap.16:14-16;19:11-21), deoarece la judecata acestora şi la executarea ei vor participa şi sfinţii de pe Pământ (1Corinteni 6:2;Ap.2:26,27;17:14). 2. Pe parcursul mileniului vor fi judecaţi oamenii ce se răzvrătesc şi vor fi pedepsiţi (Isaia 65:20;66:23,24). 3. Când se vor împlinii cei o mie de ani, va avea loc judecata finală şi generală, atât a celor vii cât şi a celor morşi (2Timotei 4:1). Cei vii sunt cei ce au supravieţuit sfârşitului şi au trăit pe Pământ o mie de ani, dar la sfârşitul celor o mie de ani, Satan va fi dezlegat şi va înşela pe unii dintre aceştia, iar toţi aceştia împreună cu Satan vor fi distruşi în lacul de foc (Ap.20:1-10). Morţii care nu au înviat la prima înviere, vor învia când se vor împlini cei o mie de ani (Ap.20:5). Atunci vor învia cei drepţi şi cei nedrepţi (Fapte 24:15), cei drepţi pentru viaţă veşnică datorită faptelor bune făcute înainte de a muri; iar cei nedrepţi vor fi judecaţi pentru faptele lor rele consemnate în cărţile din cer (Ap.20:11-15; Daniel 12:2; Ioan 5:28,29). Dar ce se întâmplă cu cei ce n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu, sau cei din timpurile de neştiinţă (Fapte 17:30)? Aceştia sunt fie în categoria drepţilor, fie în cea a nedrepţilor fiind judecaţi pe baza receptivităţii lor la mărturia lui Dumnezeu prin creaţia sa (Fapte 14:16,17;Romani 1:19,20), prin conştiinţa lor, în care era implantată într-o anumită măsură legea lui Dumnezeu (Romani 2:14,15), pe baza consecvenţei lor în aplicare la principiile hotărâte şi acceptate de ei ca reprezentând binele (Ezechiel 18:29,30), în plus Cristos ştie dacă ar fi fost receptivi la vestea bună dacă ar fi auzito sau dacă nu ar fi fost receptivi (compară cu Deuteronomul 31:27; Romani 2:16).

La sfârşitul celor o mie de ani după judecata finală, nu va mai fi o altă judecată deoarece moartea va fi nimicită (Isaia 25:8). Este de reţinut că la judecata finală de după mia de ani vor fi şi persoane care nu vor fi înviate pentru judecată, deoarece au fost deja executaţi de Iahveh Dumnezeu în vechime, aceştia au suferit atunci judecata, dar aceste cazuri sunt excepţii (Iuda 7; Isaia 26:14; Psalmii 9:5,6; Exod 14:13; Deuteronomul 11:4).

Creştinii adevăraţi nu vor fi judecaţi pentru a se vedea dacă vor primi viaţa veşnică sau o vor pierde căci Cristos Fiul lui Dumnezeu a promis în Ioan 5:24: “Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul meu şi crede în Cel care m-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” Deci un creştin adevărat are în momentul când crede, viaţa veşnică şi nu merge la judecata unde se stabileşte dreptul la viaţă veşnică ci la o judecată care are loc când creştinul ajunge în cer pentru a I se da poziţia corespunzătoare din cer, adică să stăpânească peste cinci cetăţi sau pentru zece cetăţi în funcţie de faptele pe care le-a făcut pe pământ (Romani 14:10-12; 2Corinteni 5:10; Luca 19:16-19).

1. I. Care este semnificaţia reală a unor texte despre suflet?
2. II. Sunt argumentele ce aparent susţin doctrina iadului solide?
3. III. Care este doctrina Bibliei despre judecată?

Această relatare este simbolică din următoarele motive: 1. În unele traduceri ale Bibliei această istorioară are titlul "Pilda bogatului nemilostiv" (Biblia Cornilescu), iar versiunea Jerusalem Bible se recunoaşte la nota marginală că este vorba de o "parabolă sub forma unei relatări fără nici o referire la vreo persoană reală." 2. Domnul Iesus vorbeşte de multe ori în pilde (Matei 13:34,35) şi chiar în contextul acestei parabole (Luca 14-16). 3. Dacă înţelesul ei ar fi literal atunci sar contrazice cu alte părţi ale Bibliei, după cum reiese din următorul tabel, care prezintă în contrast acest lucru :

Unii recunosc că aceasta este o parabolă, dar ei spun că Iesus nu a dat niciodată pilde care să nu fie din viaţa reală, astfel ei dau o interpretare la literă, dar aceasta contrazice restul Bibliei şi ei uită că în Biblie chiar Iesus dă pilde bazate pe personaje imaginare (pilda cu administratorul nedrept, căci nimeni în realitate nu laudă un administrator escroc). În plus Biblia prezintă parabole alegorice (Judecători 9:8-15).

Alţii spun că aici Iesus a făcut apel la învăţătura iudeilor influenţată de filozofia greacă care pe scurt se rezuma la ideea că "Sheol" (Hadesul) este împărţit în două, "Sheolul" (Hadesul) de sus, sau sânul lui Avraam, iar "Sheolul" de jos un loc de chin descris de cărţile care nu sunt inspirate ca Enoh 22: 9-13; Iudita 16:17, prin urmare se susţine varianta că Iesus s-a folosit de învăţătura iudeilor pentru a sublinia ceva. Dar este puţin probabil ca Domnul Iesus să se folosească de o doctrină falsă.

Să luăm fiecare element în parte şi să-l explicăm în lumina întregii Biblii, fără a avea pretenţia unei explicaţii infailibile. Omul bogat din parabolă, îi reprezintă pe Farisei, căci lor le spune Iesus ilustrarea, pentru că erau iubitori de bani (Luca 16:14,15). Lazăr îi reprezintă pe oamenii simpli, dispreţuiţi de conducătorii religioşi şi din această cauză ei primeau doar fărâmăturile pe plan spiritual. Acei conducători bogaţi îi numeau pe cei de genul lui Lazăr: "am ha' aretes" adică oameni de la ţară, considerându-i blestemaţi şi vrednici de dispreţ (Ioan 7:48,49). Veşmântul de purpură al bogatului simbolizează poziţia privilegiată pretinsă de fii ai lui Avraam, şi de persoane care stau pe scaunul lui Moise (Matei 23:2 purpura este material regal, compară cu Ioan 19:2). Iar veşmântul de in subţire reprezintă dreptatea (Ap. 19:8) pe care ei şi-o atribuie prin faptele legii (Luca 16:15; 18:11,12). Iar viaţa de strălucire şi veselie este poziţia binecuvântată atât spiritual cât şi material (Deut.28:2,3,8), în contrast cu sărăcia lui Lazăr care nu avea ce să mănânce, având acces la lege doar sub formă de "fărămituri" pe care le dădeau cărturarii. Dar are loc o schimbare, moartea personajelor care schimbă radical situaţia. Moartea acestor două personaje are loc odată cu venirea lui Cristos ca mesager a lui Dumnezeu. Aceste schimbări sunt reliefate în v. 15 unde se arată că ceea ce este înălţat între oameni este o urâciune în faţa lui Dumnezeu. Iesus îi demască astfel, în consecinţă dacă până la începutul ministerului său bogăţia era un semn al binecuvântării divine, odată cu ungerea lui Iesus lucrurile se schimbă, astfel în Noul Legământ aceasta nu mai este un semn al binecuvântării divine (Luca 6:24; Iacov 5:2-5). O altă schimbare este subliniată în v.16 probabil aceste cuvinte I-au şocat pe Farisei, care se bazau atât de mult pe lege, dar odată cu serviciul lui Iesus s-a pus bazele unei noi legi, care abroga legea lui Moise în ce priveşte divorţul şi recăsătoria (Matei 19:3-9: Luca 16:18). O altă schimbare subliniată de Iesus este că de atunci cine vrea să intre în Regatul cerurilor, trebuie ca personal să pună mâna pe Regat, nu ca naţiune. Moartea bogatului mai reprezintă şi pierderea favorii divine şi poziţiei de bogat spiritual (Matei 21:28,32,43; 8:11,12). Aceasta şi din cauză că au zădărnicit planul lui Dumnezeu (Luca 7:29,30), ba mai mult l-au respins pe Cristos (Ioan 16:20-22). Moartea lui Lazăr semnifică schimbarea situaţiei lui, dacă până acum era flămând spiritual şi de dispreţuit vrednic de a se asocia doar cu câinii, plini de bube, prin arătarea lui Iesus ca fiu a lui Dumnezeu şi asocierea cu acesta, situaţia se schimbă (Matei 5:4;Luca 6:20,21). Sânul lui Avraam simbolizează o poziţie de favoare şi o relaţie intimă cu Tatăl ceresc, Mai marele Avraam (compară cu Ioan 1:18). Locuinţa morţilor unde a mers bogatul semnifică lipsa unei spiritualităţi pline de viaţă (compară cu Efeseni 2:1). Chinurile bogatului sunt mesajele judecătoreşti de demascare a ipocriziei fariseilor, aceste chinuri au început cu ministerul lui Iesus şi au continuat după înălţarea sa la cer (Luca 11:39-52;Matei 23;Fapte 4:1,2;5:17,33;7:5). Cererea pentru un strop de apă cu scopul de a răcori limba bogatului, ilustrează dorinţa conducătorilor religioşi de-ai face pe creştini să nu mai predice sau să-şi dilueze mesajele făcându-le să fie mai blânde la adresa lor (Fapte 4:17-20;5:28). În Luca 16:26 se arată că între cele două locuri există o prăpastie mare de ne-trecut, ea subliniază judecata dreaptă a lui Dumnezeu (Psalmul 36:6). Această prăpastie a devenit evidentă odată cu turnarea Duhului Sfânt la Rusalii, când s-a înfiinţat poporul creştin.

În continuare bogatul vorbeşte de casa Tatălui, unde mai are cinci fraţi, arătând astfel că nu-l are pe Avraam (Iahveh) ca Tată, ci are un alt Tată care a făcut copii lipsiţi de milă ca bogatul, acest Tată este Diavolul (Ioan 8:44). În plus acesta doreşte semne supranaturale, adică învierea lui Lazăr, această, caracteristică a bogatului este asemănătoare cu a generaţiei viclene şi adultere care l-a respins pe Cristos, şi a fariseilor, despre care vorbeşte parabola (Matei 16:1,4). Cei cinci fraţi despre care vorbeşte bogatul (Fariseii) care au nevoie de miracole ca să creadă ar putea fi partide religioase ca: saducheii, irodienii, bătrânii, preoţii şi cărturarii (Luca 11:42,46; 20:27; Marcu 3:6; 14:53). Dar câtă dreptate avea Avraam (Iahveh) , căci nu vor fi înduplecaţi nici dacă ar învia cineva din morţi, deoarece Iesus a înviat pe prietenul lui Lazăr şi tot au fost împietriţi şi nu au crezut în Cristos (Ioan 11:45,46; 12:10,11).

De fapt doctrina iadului cum am văzut este falsă din următoarele motive: vi se pare drept ca pentru păcatele făcute în 80 de ani să fii pedepsit veşnic? Legea lui Dumnezeu reflecta caracterul său, iar aceasta spunea: viaţă pentru viaţă nu pentru ca cel vinovat de crimă să fie chinuit (Deut.19:21). Dacă Dumnezeu chinuieşte veşnic păcătoşii atunci mânia lui ţine veşnic, dar Biblia spune altceva şi anume că El “nu ţine mânia pe vecie şi nu ceartă fără încetare” cum este o astfel de afirmaţie despre caracterul lui Dumnezeu compatibilă cu doctrina iadului? (2Samuel 24:14; Psalmii 30:5; 103:9; Isaia 57:16; Ieremia 3:5; Mica 7:18).

I. Este relatarea din Luca 16:19-31 literală sau simbolică?