Vreau să vă împărtăşesc o experientă care am avut-o în timpul operaţiei de ocluzie intestinală în 1995.
Mă aflam pe masa de operaţie şi tremuram tot cu toate că mi s-a făcut anestezie iar după ce am simţit ceva rece (bisturiul) mintea mea a încercat să se concentreze la alceva şi făcea calcule matematice complicate cum sunt extracţii de radicali cu zecimale şi altele. Eu la un moment imediat după ce a început operaţia, m-am detaşat cu conştiinţa de cea ce se întâmpla şi m-am auzit pe mine zicând cu gura calcule fără să am vreo legătură ca şi cum ar fi fost alcinava cu vocea mea şi totul în jurul meu devena tot mai alb. Am avut senzaţia că m-am urcat la un nivel mai sus şi în faţa mea a fost totul ca în ceţă deasă şi un perete de lunină ca o barieră (dar nu orbitoare ci plăcută) înspre care m-am îndreptat fiind atras ca de un magnet. Când am ajuns să intru în lumină am devenit dintr-o dată conştient ca şi cum aşi fi ştiut dintotdeauna pe de o parte că în lumină imi va fi bine iar pe de altă parte că trecând dincolo în lumină nu mai este cale de întoarcere, şi am simţit-o pe maicămea care se ruga disperată plângând. Astfel mi s-a făcut milă şi mi-am zis "ce se va întâmpla cu ea că nu mai are pe nimeni dacă eu păşesc?" şi parcă am văzut-o peste ani şi ani tot neîmpăcată şi singură. Atunci dintro dată am simţit că mă trage ceva foate tare în jos şi mă îndepărtam rapid de lumină fiind absorbit de cea ce am constatat după aceia că era defapt trupul meu. Imediat m-am trezit şi primul lucru care l-am văzut era maicămea care stătea pe scaun înaintea patului meu şi se ruga. Operaţia a durat cam două ore iar experienţa mea mi s-a părut cam două minute deci am cam pierdut noţiunea timpului.